Alai de efemeride

Cînd Costache Negruzzi își publica Păcatele tinereților (1857) nu bănuia că fiul său mic, Iacob, era pe cale să scrie un volum căruia acest titlu i se potrivea cu mult mai bine. Tatăl avea să moară în 1868 fără să știe că mezinul ținuse la Berlin, în ultimii trei ani (1861-1864) din cei 11 ani petrecuți acolo, un jurnal de o franchețe aproape morbidă, ale cărui pagini, dacă i-ar fi căzut sub ochi, l-ar fi rușinat peste măsură, căci i-ar fi ciuntit mîndria de părinte care, trimițindu-și odrasla la nemți în vederea educației, nu bănuia că, atinsă de un libertinaj frizînd mania sibaritică, progenitura avea alte preocupări decît studiul disciplinelor de la Facultatea de Drept a Universității Humboldt.

Scris în limba germană, jurnalul lui Iacob Negruzzi a apărut în românește, într-o variantă cenzurată, în 1980, cu eliminarea pasajelor corozive, rezultatul fiind un testimoniu pe cît de nostim, pe atît de inocent, despre cum își duceau studenții traiul în Berlinul lui Bismarck. Abia în 2014 va apărea la Iași forma necenzurată, cititorul avînd sub ochi o confesiune a cărei valoare stă nu atît în coaja literară, cît în gradul ei de sinceritate. Bizar e că spovedania aceasta francă a trecut aproape neobservată, și cu excepția lui Nicolae Manolescu, care o comentează sagace în Istoria critică…, nu știu ca alți critici să-i fi dedicat o analiză.

La Berlin, tînărul Iacob duce o viață atît de dezlînată încît te miri că din fantele acela frivol avea să iasă mai tîrziu înzestratul director al „Convorbirilor literare”. Se adeverește încă o dată că rătăcirile de la junețe nu se răsfrîng malefic asupra istețimii de la maturitate, cu toate că sănătatea întemeietorului Junimii va purta plaga exceselor pe care le trăise în capitala Prusiei. Dar acum, în orașul în care Wilhelm I avea peste cîțiva ani să fie încoronat împărat al celui de-al doilea Reich, junele Iacob e de-a dreptul deocheat. Oricît te-ai strădui să-i găsești calități de intelect, balanța înclină spre slăbiciuni de caracter

Făcînd parte dintr-o corporație studențească, Iacob merge la zaiafeturi pestrițe, rătăcind din crîșmă în crîșmă. Petrecerile se încheie tîrziu, după miezul nopții, cînd toți „freacă un salamandru“ (expresie de argou însemnînd golirea halbei de bere dintr-o sorbitură), iar bețiile sfîrșesc deseori în altercații violente. „Îmi aduc vag aminte că am făcut un scandal monstru cu un paznic de noapte, cu birjari și pompieri, și mai știu că am ajuns acasă pe la șase.“ (p. 53) Altădată, după o bătaie nocturnă între studenți, Iacob este arestat de agenții Poliției, pentru ca ulterior să fie condamnat la trei luni de carceră corecțională, pedeapsă ce îi va fi comutată la trei săptămîni de detenție, pe care le va îndura spășit, cu deplina conștiință a propriei culpe.

Zelul cu care își notează episoadele de mahmureală trădează un ins măcinat de remușcări, pe care părerile de rău nu-l împiedică să repete paranghelia. Vorba lui Luther, pecca fortiter! (păcătuiește cu îndrăzneală!) se potrivește întocmai lui Negruzzi, atîta doar că tînărul nu crede în Dumnezeu.

Cînd nu naufragiază într-un birt, Negruzzi merge la teatru, participă la baluri mascate sau ia lecții de scrimă. Exercițiile de scrimă sunt răspîndite în epocă fie și numai pentru obiceiul ca tinerii să-și regleze conturile prin duel. Iacob nu ajunge să se dueleze, în schimb e rănit la ochiul drept în cursul unei partide de scrimă, rana dîndu-i bătăi de cap luni de zile. Cînd nici chefurile și nici teatrele nu-l mulțumesc, își scoate pîrleala cu jocuri de noroc, la care pierde bruma de bani pe care îi primește din țară. Și cu toate că e copleșit de un acut sentiment de vinovăție, tînărul nu-și poate înfrîna pornirile.

Gîndul că își irosește semestru după semestru îi înăcrește sufletul: „Cît aș fi putut învăța în aceste cinci semestre pierdute prin inactivitate! Nu pot oferi patriei mele, părinților mei, nici un fel de mulțumire.“ (p. 50). În ciuda legămîntului pe care îl încheie cu sine că se va apuca de învățătură, dă greș: „Îmi lipsește tăria de caracter. Va trebui să mă străduiesc s-o obțin de azi înainte. Sunt convins, de altfel, că prin dezvoltare spirituală caracterul meu se va forma în modul cel mai nimerit. Să muncesc deci.“ (p. 74) Dar, în loc să muncească, freacă salamandrul din cîrciumă în cîrciumă, lista localurilor fiind copioasă: Braun, Knorr, Moritzhof, Renz, Krebs, Wallmüller, Markgraf, Walhalla. Pe lîngă scopul etilic, mintea îi vîjîie de obsesia cadînelor, pe care le acostează oriunde, în cafenele, la baluri mascate, la petreceri studențești sau la cîte o plimbare pe „Unter den Linden“. Deși este gras, negricios și deloc impunător, nu se poate plînge de eșecuri în amor. Berlinul fojgăie de fete dornice de aventuri cu deznodămînt rapid.

Detaliile amoroase sunt înfățișate cu răceala cinică a celui care nu poate asocia fetele cu noțiunea de iubire, de aceea nu doar că nu se îndrăgostește de vreuna, dar pe deasupra își face din neîncrederea în femei un principiu. „Nu trebuie să ai niciodată încredere în femei, o repet!“ (p. 217). Numai că mefiența față de mironosițe nu-i scade elanul de crai asiduu, jindul său amoros neavînd criteriu de selecție: bucătărese, coriste, actrițe, soliste, chelnerițe, toate cad victimă aplombului viril. Ce uimește e nepăsarea cu care își notează partidele de coit, precum un conțopist completînd rubricile unui formular. Doar teama de a nu lăsa pe cîte una gravidă îi tulbură seninătatea. „Nu m-am gîndit decît că iar am însărcinat-o. Speră să nu fie așa. Imprevizibilul ar fi din nou ghinion. Am folosit rar această femeie, dar tocmai eu să am ghinion! Și bucătăreasa s-a lăsat iubită de mai multe ori, dar nu știu de ce, la ea nu m-am temut deloc. Da, ieri, tocmai cînd mă pregăteam să mă duc la bal, am mai făcut-o o dată la repezeală.“ (p. 177). Din repezeală în repezeală, Iacob Negruzzi își trece în palmares o sumedenie de fetișcane cărora dorința de a fi seduse le împrumută un aer debil, de ființe lesnicioase. Atmosfera de concupiscență epidemică e izbitoare. Cînd totuși se întîmplă ca intenția de fornicație să-i fie respinsă, recurge la serviciul lupanarelor, așa cum va face în Berlin, iar mai apoi la Hamburg, unde ajunge în cursul unei călătorii. Urmarea imediată e că se pricopsește cînd cu blenoragie, cînd cu sifilis, ale cărui simptome le trece atent în jurnal: erupții pe scrot, șancru pe gland, condiloame pe spate, afte pe buze. Umblă din medic în medic, tratîndu-se cu migală, spre a cădea din nou în păcat cu recrudescența bolii.

Studiile la Drept le însoțește cu însușirea limbii latine, la care nu strălucește defel, și cu audierea cursurilor de istorie, ținute de cîțiva profesori celebri: Ranke, Droysen sau Georg Weber. Abia cu un an înainte de examenele de absolvire începe să se pună cu burta pe carte, renunțînd la nopțile nedormite și la escapadele bahice. După 11 ani de stat în Germania, susținerea tezei de doctorat la Heidelberg îi provoacă emoții teribile, dar în final va căpăta titlul de summa cum laude, calificativ care pledează nu atît pentru buna pregătire a candidatului, cît pentru indulgența profesorilor din comisie.

Superficial și nestatornic, autorul are o fire anxioasă: oftează des și se frămîntă pe seama unor fleacuri ce i se par importante doar pe fundalul unui trai de dolce far niente. „Ce să mai scriu? Frica veșnică, frămîntările, oftatul care mă apucă vrînd-nevrînd. Apoi umorul prefăcut și, în parte, cel firesc. Toate acestea nu se pot descrie.“ (p. 248). O anume labilitate îl pune în situații penibile, ca atunci cînd, certîndu-se cu un coleg, izbucnește în plîns. „Vrînd să-i împac, m-am așezat în fața lui Koch și atunci individul mi-a spus că sunt un laș. Cînd fu condus pe trepte în sus, a repetat afirmația. De ciudă am început să plîng și toți s-au adunat în jurul meu.“ (p. 85).

Jurnalul e un lung alai de cîrdășii, certuri, chermeze, altercații, spectacole de operă, piese de teatru, flirturi, împreunări, tratamente medicale, suferințe venerice. Nici o ambiție filosofică și nici un ideal cultural nu răzbate din paginile lui. Un pustiu diaristic, fără subțirimi psihologice, în care nici măcar cîntatul la flaut, pe care Negruzzi îl exersează în chip lamentabil, nu poate salva impresia generală: o procesiune de futilități din care înțelegi cît de important e ca tinerețea unui intelectual să treacă cît mai repede.