Amplasat în centrul Lucernei, chiar pe malul lacului, Palatul Culturii și Congreselor (Kultur und Kongressecenter Luzern sau KKL), nu este cea mai remarcabilă realizare a lui Jean Nouvel, cunoscut pentru repere pariziene precum Institut du Monde Arabe sau Muzeul Quai Branly. Împarte însă cu acestea o anume „legereté“, plutitoare și unică – în sens Kunderian – ce caracterizează întreaga creație a arhitectului francez. La început, Nouvel a vrut să construiască edificiul în forma unui vapor a cărui provă să pătrundă în apa lacului. Chiar dacă planul inițial a fost abandonat, el a continuat să exploreze și aici, ca în mai toate celelalte structuri pe care le-a conceput, ideea de „comunicare“ dintre interior și exterior, dintre clădire și mediul ce-o înconjoară. Peretele din spre gară al sălii congreselor este o dantelărie a cărei transparență amintește fațada de la Institutul Lumii Arabe. Multiple canale reprezintă o prelungire a lacului în interiorul ansamblului, separând componentele KKL aidoma unor corăbii ancorate într-un doc. Un uriaș acoperiș este prelungit spre apă, structura sa metalică fiind reflectată în și reflectând la rândul ei undele argintii.
Dacă interiorul sălii de concerte – unde are loc în fiecare sfârșit de vară unul dintre cele mai importante festivaluri europene de muzică clasică – are o anume măreție elegantă, fără a fi de fel ostentativă, Muzeul de artă din Lucerna – cu o colecție proprie mai modestă decât multe alte instituții elvețiene – este plasat în câteva săli, lipsite de orice semn distinctiv, de la etajul al 4-lea al acestui remarcabil ansamblu arhitectural. În acest an s-au împlinit însă două secole de la întemeierea Societății de Arte din Lucerna (Kunstgesellschaft Luzern), temeiul legal de existență al acestui muzeu și manifestarea organizată cu acest prilej a fost una cu totul excepțională. Zecile de lucrări incluse în expoziția omagială intitulată „Turner: marea și Alpii“ (făcând parte, în marea lor majoritate, din uriașa donație pe care pictorul a făcut-o statului britanic ) au transformat un labirint de cuburi albe de diferite dimensiuni, lipsite în mare parte de lumină naturală, într-un univers debordând de culoare.
În vara anului 1802, profitând de scurtul interval de pace adus de Tratatul de la Amiens, un artist de 27 de ani, J.W.M. Turner, proaspăt ales membru al Academiei Regale de Arte, întreprinde prima sa călătorie pe continent. Ținta sa este oarecum nonconformistă. Aristocrații britanici care porneau într-un „Mare Tur“ educațional al Europei priveau Alpii ca pe un obstacol, nu ca pe o destinație. Pentru pictori, peisajele Italiei, Franței, sau Țărilor de Jos erau teritorii familiare. Alpii, pe de altă parte, erau o frontieră artistică total neexplorată, similară Vestului Sălbatic pentru pionierii americani, câteva decenii mai târziu. Turner va reveni în Elveția de alte cinci ori, fascinat de jocurile de lumină, de schimbările bruște de vreme, de ruperile de echilibru dintre munte și apă. În această primă călătorie, pornește din Geneva spre Aosta, via Chamonix, apoi spre nord, spre Thun și, trecând pasul Brünig, ajunge pe malul lacului Lucerna și la poalele masivului Saint Gotthard. După tulburările tectonice din munți, lacul Lucerna și muntele Rigi, a cărui culme este mai mereu acoperită de cețuri, trebuie să i se fi părut o adevărată oază de calm. Este un loc care va continua să-l atragă chiar și atunci când, câteva decenii mai târziu, devine un punct de atracție pentru zeci de turiști care urcă culmea pentru a admira, la apus sau la răsărit, peisajul care se deschide în toate direcțiile și-și schimbă culoarea cu rapiditate. Turner a preferat însă să observe schimbările de la poale, de la o fereastră de han sau de la bordul unui vas cu aburi aflat în mișcare. Au rămas din aceste multiple călătorii circa 30 de schițe – captând reflecția greoaiei siluete montane în apa lacului, din diferite puncte, în diferite momente ale zilei – multe dintre ele incluse în expoziția actuală. Decenii înainte de Monet, lucrări precum Rigi albastru – răsărit, Rigi roșu sau Rigi întunecat, fără a fi concepute ca o „serie“, reprezintă o la fel de validă încercare de a surprinde cât mai fidel schimbările rapide, de a absorbi „impresii“ trecătoare. În același timp, nu trebuie uitat că lucrările lui Turner își au originea în dorința romanticilor de a reda sentimentele de teamă și nimicnicie pe care le încerca cel aflat în fața unor expresii ale naturii, de dimensiuni copleșitoare, care trebuiau cumva îmbunate. Când John Ruskin, marele admirator al lui Turner, se referea la menirea artistului de a respecta „adevărul naturii“, „sublimul“ ei, el nu se gândea doar la abilitatea pictorului de a capta cu cât mai mare acuratețe maiestatea unor peisaje inedite, cufundate în cețuri sau scăldate în culori aurii. Astăzi, când ni se pare de prea multe ori că suntem stăpânii a ceea ce ne înconjoară și că nimic nu ne amenință, rezultatele eforturilor sale par a fi esențialmente imagini impresioniste chiar dacă pictorul este etichetat, într-o istorie a artei încă prea compartimentată, drept un precursor al curentului „inventat“ pe teritoriul Hexagonului și nu ca un reprezentant propriu-zis al Impresionismului.
Crochiurile, acuarelele și tablourile în ulei ale lui Turner sunt pline de sevă indiferent dacă abundă în detalii pe care trebuie să le deslușești sau sunt alcătuite doar din câteva linii și pete de culoare. M-am gândit la Turner, pășind în sălile recent inauguratei retrospective Ernst Ludwig Kirchner – unul dintre „revoluționarii“ artei de la începutul secolului al XX-lea – de la Neue Galerie din New York. Expoziția propune, alături de alte subiecte, o serie de peisaje alpine pictate în împrejurimile Davos-ului, similare deci ca subiect cu cele ale maestrului britanic. Pictate, ce-i drept, mai ales după Primul Război Mondial, deci după perioada de maximă inventivitate artistică a lui Kirchner, tablouri precum Casă albă în valea Sertig sau Peisaj montan din Clavadel sunt schematice, lipsite de poezie și metafizică.
Expoziția de la Lucerna este dedicată nu numai peisajelor alpine ale lui Turner ci și marinelor sale, subliniind similarități în maniera sa de a aborda aceste sub-genuri aparent diferite de peisaj. Pentru Turner, munții pot părea niște valuri înghețate, în timp ce valurile pot fi asimilate cu lanțuri muntoase în mișcare. În același timp, vedutele lui definesc puține amănunte cu precizie. Mai totul este doar „sugerat“ precum în poezia lui Mallarmé și a simboliștilor. Indiferent ce pictează, peisajele lui Turner pot fi reduse la combinații de lumină, atmosferă, schimbări de vreme și o mai mult sau mai puțin vagă percepție a unor catastrofe posibile. În scene de furtună, pe mare sau în munți, Turner fuzionează formă și culoare, renunță la controlatele puneri în pagină tipice neo-clasicismului în favoarea unor imagini, turbulente, pline de dinamism, în care privitorul este parcă direct implicat („Furtună de zăpadă: Hanibal trecând Alpii“, „Peisaj marin cu furtuna ce se apropie“)
De la rădăcinile sale în peisagistica secolului al XVIII-le-a până la lucrări al căror modernism este la fel de inexplicabil ca cel al cvartetele beethoveniene, stilul lui Turner n-a avut o evoluție liniară. Este adevărat că multe dintre schițele pe care le-a făcut, fără nici cea mai mică dorință de a le expune public, sunt de multe ori greu de datat. Există lucrări pictate în anii 1820 care ne par mai „moderne“ decât multe alte lucrări mai târzii. În dorința criticii de a accentua caracterul premonitoriu al artei lui Turner, se uită de multe ori că tablouri, aparent „impresioniste“, au fost concepute în atelierul artistului, nicidecum în aer liber, că acele lucrări care ne par „abstracte“ sunt probabil schițe inițiale, departe de a fi lucrări finisate și că, în orice caz, abstractul la Turner a fost întâmplător și nu conceptual ca la Kandinsky și urmașii săi din secolul al XX-lea.
Este interesant că, văzute la Lucerna, în mediul în care au fost create, peisajele alpine ale lui Turner fac privitorul să fie mai puțin convins de presupusul lor caracter subiectiv. Ele par aici să nu reflecte nici splinul și nici temerile romantice ale autorului lor. Faptul că siluetele – de oameni, corăbii sau geometrii muntoase – se dizolvă în atmosfera care le înconjoară până când devin de nerecunoscut, că nuanțele alunecă unele în altele până când nu le mai poți atribui un nume, ține de subiectivitatea locului și nu a artistului. În fapt, Turner pare să se fi rezumat la a surprinde cu obiectivitate poezia intrinsecă a acestor meleaguri.