Despărţirea de o mare creatoare de dans – Alexa Mezincescu

Cu totul întâmplător, participând la Gala Premiilor UNIMIR 2019, din prima zi a lunii octombrie, unde, alături de mulți muzicieni, a primit un premiu pentru întreaga activitate artistică, prima balerină a Operei bucureștene, Elena (Leni) Dacian, am aflat cu tristețe și cu mare întârziere, de la domnul Mircea Luculescu, Președintele Uniunii, că Alexa Mezincescu ne-a părăsit, încă din luna iunie a acestui an.

Am dat îndată zvon în lumea dansului Operei, care a onorat-o mediatic, prin Cătălin Caracaș, numind-o o mare stea a baletului românesc, iar instituția, unde a făcut toate rolurile mari ale repertoriului și a creat o mulțime de spectacole originale, i-a închinat un spectacol cu Frumoasa din pădurea adormită pus în scenă de coregrafii Vasily Medvedev și Stanislav Fećo. Omagiul a sunat aproape ca o ironie, căci acest spectacol l-a montat pe scena Operei și Alexa Mezincescu, dar astăzi nici o creație a ei nu mai este în repertoriu, după cum, începând de la directoratul domnului Răzvan Ioan Dincă, în repertoriul Operei Naționale nu mai este nici un spectacol al unui coregraf român. Grav și trist pentru istoria dansului românesc. Decidenții de astăzi nu mai susțin și nu mai onorează nici creațiile trecute, nici pe cele prezente. În domeniul dansului, drumul creației autohtone este complet înfundat la Opera Națională București. De altfel, tristețea de astăzi este în consonanță cu starea de spirit a Alexei din momentul când a plecat din țară la fiica ei, în Statele Unite, însingurată și având sentimentul că nu mai este prețuită – toate acestea mărturisindu-ni-le la o ultimă vizită pe care ne-a făcut-o. Și iată că această tristețe se prelungește și după ce a plecat către o lume mai bună. Dorind să îi evoc personalitatea creatoare, în locul unor amintiri estompate de trecerea timpului, mă voi folosi de prospețimea impresiilor din cronicile mele de atunci, care i-au însoțit toate compozițiile coregrafice, de la primul până la ultimul ei spectacol, oprindu-mă nu la reluarea unor balete clasice, ci la cele care i-au pus cel mai bine în valoare originalitatea.

Am început să scriu cronică de dans la România literară, în 1972. În iunie 1973 scriam deja: „Premiera de duminică seara s-a încheiat cu lucrarea Alexei Mezincescu Anotimpurile, realizată pe muzica celor patru concerte, înmănunchiate sub acest nume, de Vivaldi. Acest delicat pastel muzical – scenografic – coregrafic va deveni o piesă de rezistență în repertoriul Operei. Coregrafia bazată pe tehnica clasică, reîmprospătată însă și cu vocabule de altă factură decât cea obișnuită a școlii noastre de dans clasic, se dovedește întru nimic mai prejos decât finețea dantelăriei muzicale vivaldiene. Frazele coregrafice sunt cizelate cu acuratețe, precizia tehnică se împletește cu delicatețea și gingășia zborului brațelor. Deși fragmentată de intrările și ieșirile succesive ale interpreților, coregrafia creează, în ansamblu, o senzație unduitoare de valuri ce invadează necontenit scena, cu mereu noi și sclipitoare variații dansante, terminate la fiecare final de anotimp printr-un sugestiv tablou static.“ În decembrie 1975, scriind despre spectacolul Miniaturi lirice și coregrafice de la Teatrul Național, notam: „Luîndu-și ca partener o muzică de o deosebită valoare, Alexa Mezincescu a realizat, cu mijloacele plasticii coregrafice, o investigație a universului interior, de aceeași profunzime cu cea realizată de muzică. Creația sa se desfășoară într-o gamă delicată, în care sentimentele transpar cu intensitate din țesătura fină a partiturii coregrafice. Jocul vieții, ce unește și desparte destine, în care uneori e dificil să stabilești unde s-a terminat jocul și a început drama, joc în care un personaj rămâne mereu singur, a fost realizat pe muzica lui Anatol Vieru, rolul pionului siguratic fiind trăit cu interiorizată durere de Cristina Hamel. Timpul cerbilor, pe muzică de Tiberiu Olah, a evocat coregrafic, admirabil, în același spirit ca al muzicii ( transfigurare parcă a unor vremuri mitice), timpul vrăjit al dragostei, în calda interpretare a Martei Hertzeg și a lui George Bodnarciuc… Punctul de maximă valoare a fost atins, în coregrafie, prin Poemul bizantin. Ca și muzica, scrisă de Doru Popovici, coregrafia și interpretarea au reușit, printr-o calmă și reculeasă interiorizare, să evoce ambianța spirituală bizantină, hieratismul și eleganța rafinată a acestei lumi.“ În altă cronică din ianuarie 1978, notam: „Simfonia în Do ne prilejuiește reîntâlnirea cu dansul clasic, conturat însă cu delicatețea fluidă proprie stilului Alexei Mezincescu, vizibilă de la prima sa creație, Anotimpurile de Vivaldi, care va rămâne o lucrare de referință. Atentei urmăriri a ritmurilor și, în aceeași măsură, a conținutului emoțional melodic, s-a adăugat – în prima parte a Simfoniei – și o urmărire a temelor muzicale, a căror preluare era marcată și coregrafic prin preluarea unei mișcări de la un grup de dansatori la altul. Acest paralelism intim, muzical-coregrafic, constituie o posibilitate interesantă de investigație pentru lucrări viitoare. Viziunea coregrafică prezentată de Alexa Mezincescu după Tristan și Isolda, pe muzica preludiului acestei opere, ne-a transpus în lumea tulburător tumultuoasă a romantismului wagnerian. Coregrafia, având la bază neoclasicismul lifarian, pe care-l depășește însă printr-o mult mai mare libertate a mișcărilor, mișcări de largă respirație prin cuprinderea spațiului și prin amploarea liniilor, a pus în valoare fantezia coregrafei, capacitatea sa de a îmbogăți vocabularul dansant.“ În noiembrie 1978, în Contemporanul, îi creionam un portret de coregrafă: „Genul scurt, cameral, îi este propriu, adecvat modului sintetic de transmitere a unor idei, prin aceasta integrându-se și concepției moderne de dans cult. Limbajul folosit, cu precădere clasic, este infuzat, atunci când momentul o cere, cu mișcări neoclasice sau moderne, care nu ajung însă să formeze nota dominant, la vocabularul constituit adăugându-se capacitatea coregrafei de a imagina, de a crea mișcări sau combinații de mișcări inedite. Cu aceste mijloace ea construiește un desen coregrafic filigranat, cu linii limpezi și delicate, registrul afectiv precumpănitor fiind cel liric, în infinitele sale nuanțe.“ Din nou în România literară, în mai 1982, scriam despre un nou spectacol al Alexei Mezincescu, Seara de balet Stravinski: „În măsura în care coregrafa se abandonează sieși și se exprimă pe sine, reușita este deplină, precum în Simfonia în do… Modernitatea muzicii straviskiene s-a cuplat în Simfonia în do cu o temă coregrafică la fel de modernă: urmărirea traiectoriei sufletești a unei eroine ce se zbate între refuzul de-a accepta un ritm de viață impus din afară și nevoia făuririi unui ritm propriu, care o duce însă la singurătate. Vocabulele coregrafice ale fiecărui interpret sunt de o plastică modernă și originală, iar corespondențele între protagonistă și ceilalți dansatori armonios întreținute, marcând, pentru câteva secunde, expresive tablouri vivante. Cu aceeași grijă a detaliului nuanțat este realizată și coregrafia acestei lucrări [ Jocul de cărți], în care mănunchiurile de cărți se desfac și se refac ca urmare a intervenției Jolly Jokărului sau a unor mărunte întâmplări, cu colorit idilic, tratate însă cu umor.“ În noiembrie 1983 scriind despre a treia ediție a Panoramicului de balet românesc contemporan, de la Focșani, privitor la creația Alexei Mezincescu notam că: „…de un interes deosebit pentru evoluția sa stilistică au fost cele trei compoziții coregrafice create în acest an: Surorile, pe Concertul pentru violoncel de Anatol Vieru, Sonata pentru flaut de Tiberiu Olah și Adagio de John Atarax. Personalitatea creatoarei se definește atât prin tematica predilectă – investigația universului de sentimente a unor conștiințe frământate, în care dramele se consumă, însă, cu discreție, fără explozii spectaculoase sau eroice – cât și prin subtila prelucrare a structurilor de vocabular clasic, impregnate cu tot mai numeroase mișcări libere, moderne, caligrafia de ansamblu a coregrafei fiind de mare finețe.“ În august 1985, scriind despre o Seară de balet modern la Operă, referindu-mă la contribuția Alexei Mezincescu la seara respectivă observam că: „Întreaga țesătură coregrafică – mergând pe linia delicată care îi este proprie, cu acea curgere a mișcărilor de o mare fantezie combinatorie și cu ineditele desene stop-cadru din baletele Secvențe de Doru Popovici sau Meandre pe muzica lui Anatol Vieru – a reliefat maturitatea stilistică a Alexei Mezincescu.“ Un moment de vârf al întregii sale creații coregrafice l-am socotit a fi premiera absolută de la Opera Națională Română cu Roșu și Negru, după romanul lui Stendhal, fără să știu atunci că va fi și ultima sa creație pe această scenă, din iunie 2000: „Primul act, care se încheie cu plecarea lui Julien Sorel din orașul Verrière și din brațele doamnei de Rénal, constituie una dintre cele mai bune creații ale Alexei Mezincescu, una dintre cele mai personale, în care s-a eliberat nu numai de alte modele, dar și de propriile sale modalități de expresie din lucrări anterioare. În stil neoclasico-modern, Alexa Mezincescu a conceput partituri coregrafice expresive, în primul rând pentru personajele principale, dar și pentru cele secundare și pentru cele din ansamblu, acestea constituind societatea în care evoluează protagoniștii. În acest demers a fost îndeaproape susținută de scenografia Vioricăi Petrovici și de costumele Adrianei Grand, ale căror detalii ingenioase dau un anume parfum fiecărui moment.“

Ca persoană o ființă delicată, vulnerabilă, dar ca artistă și coregrafă o personalitate puternică, creațiile sale s-au înscris în repertoriul de aur al coregrafiei românești și se cere imperios ca ele să fie din nou redate publicului românesc, pe prima scenă a țării.