Inițiere la catedrală

Iubirea erotică rezidă în sex, și fără sex ea nu există. Dar ea înfrânge sexul, ea introduce un alt principiu și îl expiază. Erosul are o altă sorginte, provine din altă lume.

Nikolai Berdiaev

Dacă ar fi să fim convenționali am putea să spunem că, după o zi teribil de grea, Francine se odihnește în brațele iubitului ei. Da, imaginea „se odihnește în brațele iubitului ei“ este un clișeu perfect. Dar această imagine nu poate folosi în acest caz decât ca o metaforă simbolică. În realitate, Francine, integral dezbrăcată – așa cum nu obișnuiește ea de obicei, căci pentru a părea cât mai sexy păstrează pe bustul subțire câte un mic accesoriu de lenjerie intimă (de regulă un mic maiou crem cu danteluțe olandeze, suficient de decoltat pentru a permite orice evadare și manevrare a sânilor) – nu stă la propriu în brațele iubitului său, care, cu privirea pierdută în tavan și cu mâinile sub cap, se gândește, sau, mai bine zis, încearcă să se gândească la problemele legate de cotația bursieră a ultimei săptămâni. Exercițiu destul de dificil, de altfel, în condițiile în care are, alături de el, o astfel de femeie care pe deasupra mai este și complet dezbrăcată, proaspăt sosită de sub duș și mirosind discret a Jaipur Saphir, parfumul lui preferat. Ea stă culcată pe partea stângă, oarecum perpendicular pe trupul bărbatului, mai precis într-un unghi de aproximativ cincizeci de grade – situație posibilă datorată uriașului pat dublu, cu tăblii, de producție italiană – având capul culcat pe pântecele relaxat al acestuia, undeva în zona ombilicului, timp în care mâna ei subțire se foiește în părul lui pubian, înfășurând cu privirea pierdută, ca într-un joc inconștient, șuvițe în jurul arătătorului în sensul acelor de ceasornic. Imaginea, care poate sugera debutul unei nevinovate și voluptoase perversiuni, nu trebuie să aibă neapărat o conotație sexuală, fiindcă Francine este căzută pe gânduri mai profund chiar decât iubitul ei. Problema care o frământă, deși se poate încadra în tiparele obsesiilor sexuale, a depășit cotele unei simple stări melancolice și tinde a deveni o problemă acută de viață, de existență. Ca niciodată liniștea în dormitor e totală (se aude foarte palid doar pendula masivă din living), fapt ce nu e pe deplin încurajator pentru un act de iubire așa cum poate și l-ar dori cei doi tineri care, de regulă, se întreabă unul pe altul ce muzică preferă într-o anumită stare sau alta. Până și lumina veiozei poartă cu ea ceva din tăcerea apăsătoare a serii. (…)

Francine este o fată drăguță în ultimul an la filozofie. Lucrarea de diplomă se consolidează având ca temă „principiul celei mai mari fericiri“ din utilitarismul clasic al lui Bentham. Problema fericirii este una care o obsedează. Remarcabile pentru ea sunt nasul drept grecesc, fin, parcă trasat cu o riglă, subiectul unor incitante poeme din partea unui inspirat coleg de grupă, cât și faptul că, de obicei, are tot soiul de idei nostime pe care le apreciază în mod deosebit bărbații. Aș fi nedrept dacă i-aș trece cu vederea ochii extrem de albaștri și de senini, precum și buclele șaten-roșcate ale unui păr viguros și bine întreținut. Semnul ei particular, aproape necunoscut chiar și prietenilor, care, de altfel, nici nu ar merita amintit dacă n-ar avea o oarecare legătură cu povestirea noastră, constă într-o pereche de alunițe discrete, simetrice, la baza lobului urechilor, ca doi foarte mici cerceluși de carne. Este o fire nu excesiv de deschisă și de comunicativă, mai ales în ultimul timp. În viața ei, încă foarte tânără, și-au făcut loc câțiva bărbați la care s-ar putea spune că a ținut. Totuși, Francine este foarte frumoasă și deci foarte curtată. Răspunsurile ei la aceste gesturi, de regulă, dezamăgesc cuceritorii de profesie. Ultima ei „aventură“, spre disperarea lor, nu spune nimic senzațional. Un băiat timid, cu început de chelie, priceput manager într-o firmă de soft, care o adoră, complăcându-se cu el într-o tăcere desăvârșită, fiindcă tipul nu este deloc predispus spre speculațiile filosofiei deși această ciudată și aparent criptică disciplină îi inspiră un oarecare respect. „Doar faptele trebuie să vorbească“ spune ea în glumă prietenelor din când în când. Dar lucrul cel mai frapant pentru studenta noastră este că, după spusele amicei sale celei mai apropiate, Reni, ea a avut ceea ce, văzută dinafară, psihologii ar putea-o categorisi drept o „experiență mistică“ de o factură specială pe care îi e teamă să o dezvăluie cu toate că urmările ei încep să fie simțite. Francine este pe traseul unei căutări ce nu se împlinește. Poate că nu ar fi lipsit de interes să plonjăm, printr-un procedeu de-a dreptul miraculos, magic, în chiar gândurile ei. Cum aminteam în debutul acestei povești, de două seri Francine încearcă să-și sistematizeze, prin harul scriitoricesc, un fel de jurnal pe care adeseori îl ia cu un aer nervos de pe noptieră și-l pune pe pântecele plat al prietenului ei. „Cel mai bun pupitru e burta ta, amore“. De voie, de nevoie, deși uneori îl gâdilă, el trebuie să-i accepte aceste excentricități literaro-filosofice. De altfel, de câte ori se hotărăște să scrie ceva legat de existență, fiindcă ea, trebuie să o spunem, iubește filosofia existențialistă – „cea mai nașpa chestie“ cum îi place să spună –, o năpădește o stare de coborâre în timp, un fel de călătorie în trecut spre ziua aceea miraculoasă care, într-un fel, i-a schimbat aproape radical atitudinea față de viață. Toată această poveste delicată, și evident incredibilă, desfășurată, s-ar zice, în sfera reveriei și a oniricului, se petrecea în urmă cu vreo opt ani când ea nu împlinise șaisprezece. Un copil la propriu, dacă unii copii din ziua de astăzi n-ar fi mai mult decât copii, familiarizați fiind de timpuriu cu atâtea ecuații proprii maturității. (…)

Urcarăm cele câteva trepte placate cu granit după care, deschizând o ușă metalică, pășirăm în interiorul catedralei. Deși afară era o vreme mohorâtă, aproape de burniță și, pe deasupra, nu sesizasem nici urmă de ferestre, lumina în catedrală prindea ceva din culoarea mierii. O luminiscență galben-aurie destul de stranie și fără o sursă evidentă. De altfel, cum cred că puteți înțelege din ce v-am spus, nu era o catedrală obișnuită. Poate chiar termenul de catedrală era o licență, un joc, un abuz, deși atmosfera din ea părea a fi una religioasă. În chiar mijlocul său, în jurul unui stâlp central care se pierdea prin acoperișul vaporos de cristal, căci abia acum se puteau vedea ochiurile mari de sticlă ale acestuia, se închidea, circular, claviatura hexagonală a unui instrument muzical necunoscut ce-mi părea a fi un soi de orgă ale căror tuburi aurite, perfect paralele în verticalitatea lor, îmbrățișau întru totul stâlpul. Șase fete cu adevărat seducătoare, având adevărate profile de fotomodele, îmbrăcate în rochii clasice largi de catifea neagră, păreau a face un fel de repetiții la acest instrument. Alături de ele, în picioare, exersau la violă alte cinci fete de astă dată înveșmântate în catifea roșu-aprins. Cea de-a șasea cânta la flaut. Toate aveau la gât coliere late de perle, iar părul buclat le era prins cu un soi de plase ornate tot cu perle mari și albe în ochiurile lor. (…)

Undeva, pe unul din stâlpii laterali, care susțineau un fel de portic melcat sub care se aliniau un fel de jilțuri medievale, se găsea un crucifix. Pe el părea răstignită mai degrabă o femeie în extaz decât Mântuitorul, așa că mă lovi aproape instantaneu o stare de neliniște combinată cu una de greață. Ideea unui spațiu diabolic mă îngrozi pentru o clipă, deși eu nu eram nici pe departe o fire religioasă. Totuși, fusesem crescută de bunici în frica de Dumnezeu și cu respectul pe care cu toții îl datorăm Lui chiar dacă nu ne putem debarasa de păcatele noastre. Dar muzica celor șase fete reuși curând să-mi risipească deruta. O astfel de muzică nu putea fi diabolică. Părea că prinde în acordurile ei fine, cu izuri gregoriene, un timp ancestral, o atemporalitate seducătoare. Astăzi, după patru ani de filozofie, aș putea spune că era expresia pură a frumuseții și a bunătății, o iradiere directă din lumea ideilor platonice.

Asta e muzica cântată de sirene, muzica de care s-a ferit Ulise pe corabie, îmi zise el. Ai fi gândit că mai are cineva partitura acelor vremuri mitice?! Noi o avem.

O femeie nu ar putea niciodată suporta așa ceva! făcui eu referire la crucifixul care continua să mă obsedeze, dar nu într-un plan strict negativ ca la prima privire. Îl luam mai degrabă ca pe o operă de artă.

Știu, dădu el din cap înțelegător. Ai dreptate. Judeci bine. Ești mai matură decât pari. Și în curând vei fi și mai matură. Vezi cupa de aur din mâna fetei aceleia? mă atenționă el orientându-mi privirea spre o altă fată, apărută ca prin farmec, ce purta în mâini o cupă aurită, sau poate chiar de aur, așezată pe o tipsie din același metal și acoperită cu o fâșie de broderie multicoloră, sclipitoare. Ea așeză cupa într-o nișă amplă aflată în perete. Cupa, continuă el, conține, din când în când, o substanță specială pe care doar eu sunt hărăzit de Marele Arhitect să o produc în însăși actul dragostei și care menține tinerețea sau o readuce acelor femei care, prin fatalitatea trecerii timpului, au pierdut-o. Pe cât pare de incredibil pe atât este de real. Doar șase creaturi suntem învestite cu această capacitate. Acum vino să-ți arăt planurile catedralelor mele! E foarte important să le cunoști. Doar sufletele foarte apropiate mie le pot cunoaște. Și iarăși un paralelism nefericit îmi submina conștiința. El, care indiscutabil îmi citea gândurile, dădu din cap în mod negativ, liniștindu-mă.

Cine sunteți dumneavoastră, domnule? îl întrebai eu scurt. În tăcerea sacramentală care se lăsase, în buimăceala care mă învăluise, era evident o îndrăzneală din partea mea, chiar o impertinență. Totuși simțeam cum încep să-l pot înțelege. Ceva mă lumina interior și-mi alunga orice urmă de teamă. Tocmai de aceea aveam nevoie de confirmările lui. Voiam să am certitudinea că ceea ce se petrecea cu mine nu mă introducea în niște virtualități diabolice.

Niciodată să nu te grăbești să afli asta. Hai, vino cu mine! Chiar vreau să te bucuri. În afara mea, bucuriile sunt puține, îmi făcu el sfătos această remarcă, nu fără o urmă de orgoliu. Atunci nu știam că adevărul acesta va fi atât de crud în ceea ce privește viața mea, obsesiile mele, dorințele mele. Da, acum știu, în afara lui nu poate exista bucurie deplină. Bucuriile fără el capătă gustul fad al unor surogate. Știu că vă este foarte greu să înțelegeți asta din simplul motiv că n-ați avut fericirea să-l cunoașteți.

Am ieșit din catedrală, pe o ușiță aproape anonimă, într-un fel de curte interioară, o mică grădină japoneză miniaturală. Cerul apăsa lumea cu aceeași atmosferă mohorâtă.

(fragmente)