„Nu cred că se poate scrie despre un scriitor bun, transformându-l în personaj, pentru că el nu poate fi înțeles în afara scrisului său, iar în momentul în care lipsește această trăsătură esențială, obsesia creației, de fapt chiar esența insului, totul devine de neînțeles, caricatural, poate chiar stupid“; această afirmație tranșantă a lui Paul Georgescu poate explica, cred, esența dialogului său cu Florin Mugur, dar și „deruta“ unei părți a criticii de întâmpinare care s-a grăbit să caute în volumul celor doi epoca istorică și personajele sale, așteptând adică „mărturisiri complete“ de la omul Paul Georgescu.
În locul unor „dezvăluiri spectaculoase“ ale culiselor literare și, de ce nu?, politice și sociale ale perioadei „obsedantului deceniu“ șase, cititorul află în Vârstele rațiunii (1982) detalii despre drumul pe care l-a parcurs scriitorul de la „începuturile cam dificile“ până la ultimele romane, despre obsesiile, lecturile, temele, motivele, topos-urile și experiențele prozatorului, despre viața cărților lui Paul Georgescu; cartea sa de convorbiri cu Florin Mugur reprezintă, de aceea, o radiografie a creației și a condiției creatorului: legate separat, desfăcute de glazura „taclalelor“, multe din răspunsurile și gândurile exprimate aici pot alcătui ceea ce s-ar putea numi „romancierul Paul Georgescu par lui-même“. Scrisul și existența lui Paul Georgescu se identifică întrucât romancierul, ca și personajele sale, crede, mai întâi, în suprapunerea totală a vieții și cărții. Cu această premisă a identificării vieții cu literatura, Paul Georgescu abordează condiția romancierului și, implicit, eficiența, în sens gramscian, a scrisului său; iată câteva dintre elementele care conturează acest statut al prozatorului între ceilalți scriitori, grupate, toate, în jurul unei acute necesități a cunoașterii: el, romancierul, „trebuie să-și cunoască în adânc personagiile, cu destin interior cu tot“, acest drum al cunoașterii fiind „același pentru un sociolog ca și pentru un prozator“, trebuie să știe bine „lecția obiectivizării“ fiind, în același timp, „obligat să fie lucid și să se exprime exact“, trebuie să ia o atitudine, dar numai „acolo unde a înțeles“ totul și, pentru aceasta, se cuvine să-și aleagă acel „mediu“ și acel „test“ pentru personaje pe care le cunoaște în adâncime. Această ultimă afirmație vizează, prin extindere, nu doar condiția prozatorului, dar și pe aceea a criticului care se ocupă de perioade (medii) pe care nu le-a trăit și despre care nu poate ști decât din cele ce a citit; pentru că, dacă „judecata estetică“ privește calitățile operei înseși în afara „adevărurilor“ sau „minciunilor“ despre epoca pe care aceasta o cuprinde, cealaltă „judecată“, pe care o emitem asupra omului care a scris opera, va fi viciată în mod esențial de existența acestei distanțe dintre trăire și lectură; nu „adevărul“ unei cărți contează, ci realizarea sa „estetică“ și nu „adevărul“ faptelor unui om, înșelătoare deseori prin aparențele de „vinovăție“ sau „nevinovăție“, poate constitui „criteriul“ abordării critice, ci „adevărul“ despre ceea ce a făcut creatorul: confuziei acestor două planuri atât de diferite i-au căzut „victime“ multe romane despre „obsedantul deceniu“ și, iată, și Vârstele rațiunii: așa cum cutare roman a fost trecut în raftul trei al bibliotecii din cauză că cel care l-a comentat a avut impresia că autorul evită să spună „adevărul“ (nu-i mai puțin adevărat că alte texte au devenit „epocale“ conform aceluiași „criteriu“), tot astfel afirmațiile lui Paul Georgescu din convorbirile cu Florin Mugur au fost plasate sub zodia „nesince rității“: unii au căutat niște adevăruri, iar Paul Georgescu l-a spus pe al lui.
iar acest adevăr al lui Paul Georgescu este – spuneam – cel al cărților sale; dincolo de imaginea revelatorie a unei dinamici a lecturilor „eficiente“ ale romancierului (Gide, Rolland, Descartes, Freud, Malraux, Spinoza, Marx etc.), în Vârstele rațiunii prozatorul este cel care face mult căutatele „mărturisiri complete“: el insistă, de pildă, asupra raportului dintre libertate și lege morală, pe temeiul căruia evoluează toate personajele sale, vorbește despre râsul eroilor ca despre „o formă a libertății“ față de determinările existenței, despre „taclaua“ din jurul filtrelor nenumărate de la cafiné Sumbasacu, despre balcanism (lealitate, asprime, dar și „tacla cu caimac“), despre „amețeala“ verii, despre kief, despre corelația dintre eveniment și temperament, despre ambiguitatea specifică romanelor sale, despre geneza cărții din carte, despre ironia care rezultă din tensiunea privirii „ironice“ asupra celui care mimează sentimentele și despre intensificarea trăirii prin observarea lucidă a propriului complex afectiv, în fine, despre „demonstrația socială și politică“ a cărților sale. Tot ceea ce spune Paul Georgescu în dialogurile sale cu Florin Mugur se circumscrie acestui adevăr esențial al creatorului care numai prin scris își „asumă destinul“ și își trăiește epoca; pentru el, „a scrie e o necesitate interioară“, orice carte devenind astfel „o încercare de a descoperi o estetică a trăirii“: această identitate dintre trăire și literatură, care se manifestă în și prin transferul de calități de la un termen la celălalt, constituie „miza“ convorbirilor cu Florin Mugur și mecanismul care guvernează succesiunea vârstelor prozatorului Paul Georgescu. Iar dacă Vârstele rațiunii oferă prin vocea scriitorului calitatea și reperele esențiale ale acestei identități, romanul Coborând (1968) o face prin intermediul vocii personajului; scriitorul și eroul său vorbesc la fel, unul se confesează lui Florin Mugur, celălalt sieși și însoțitorului (cititorului) său: pentru personajul din Coborând, literatura este tentație, plăcere, necesitate a exprimării, catharsis și descântec de alungat înfățișările diforme ale întunericului, suferință, armă, calea trecerii de la contemplație la acțiune. Literatura ca act de exasperare, dar și ca necesitate lăuntrică este, pentru cel care o scrie sau o trăiește citind-o, pharmacos; bucuria și suferința textului devin, de aici, constante ale prezenței scriitorului și ale manifestării personajului său: Matei Poenaru scrie O viziune a Paradisului, Miron Poenaru coboară, prin scris, în infernul interior, pentru personajul din Înainte de tăcere (1975) nu e posibil „să începi o viață nouă, fără un caiet mare și intact alături“, doctorul Dumitru Poenaru se duce în grădină „să citească în liniște despre suferințele umane“, personajul-romancier Gabriel Dimancea din Revelionul (1978) și Vara baroc (1980) evaluează tot ceea ce trăiește ființa sa, căutându-și sinele înlăuntru și în afară, într-o „atracție, repulsie, într’un balans baroc“, pentru ca personajele din Solstițiu tulburat (1982) să-și dezvăluie traiectul destinului lor sub semnul unei adevărate „fatalități literare“; pentru Paul Georgescu și personajele sale, scrisul și lectura literaturii înseamnă trăirea existenței înseși.
De la volumul de debut în proză, Vârstele tinereții (1967) până la Mai mult ca perfectul (1984), scrisul lui Paul Georgescu trasează liniile devenirii unui spațiu continuu constituit sub semnul identificării dintre viață și carte: „a scrie înseamnă a exista“, declară personajul din romanul Înainte de tăcere, preci zându-și astfel propriul statut existențial, precum și pe acela al creatorului său. Eul reprezintă subiectul, iar nemulțumirea de sine, suferința – obiectul cărților lui Paul Georgescu; resortul declan șării autoanalizei (textului) personajului este acel cumul negativ care, trasând brutal limitele ființei, îi marchează definitiv destinul: măsura suferinței sale este acel „dolori metru cu metronom“, simbol al durerii provocate de ceilalți, dar și al teroarei scurgerii timpului. Totul se desfășoară aici ca într-un roman polițist în care perspectiva se inversează: nu interesează detectivul, nici ucigașul, ci victima care caută cu disperare momentul erorii. Această dinamică a evoluției perso najului este re-prezentată în narațiune, mai întâi, printr-o anume modalitate de tratare a spațiului exterior. Elemen tele acestuia se dispun în trei categorii, deosebite din perspectiva funcționalității lor în text: indici, indicatori și avertizori. În prima categorie, a indicilor, se înscrie peisajul exterior a cărui dezordine o anunță pe aceea umană, interioară. Peisajul devitalizat, pluvial din Vârstele tinereții, Doctorul Poenaru (1976) și Coborând sau cel cani cular din Vara baroc, Siesta (1983) și Mai mult ca perfectul constituie un astfel de indiciu, ambiguu dar sugestiv, anticipând substanța și sensul evenimentelor care vor fi povestite. Din cuprinsul celei de-a doua categorii, a indicatorilor, aș semnala, în primul rând, camera. Spațiu închis, realizând doar o legătură mijlocită cu exteriorul, camera este o supradeterminare a celui care o locuiește, îl exprimă dar, în același timp, îl oprimă.
naratorul nu urmărește persoana, ci figura personajului, care se constituie ca o rețea impersonală de simboluri ascunse sub numele propriu. Acesta devine un instrument de schimb care permite substituirea unei unități nominale cu o serie de semnificați: Gabriel Dimancea, Matei și Miron Poenaru sunt niște răzvrătiți care nu au însă forța împlinirii practice a opoziției teoretice față de o anume textură socială, Milan, avocatul fără clienți, și Agaton, poetul fără geniu, poartă masca dezabuzării în spatele căreia se ascund niște suflete hărțuite de imposibilitatea exasperantă a realizării opțiunii, Dogaru, venerabilul director al liceului din Platonești, și esteticianul Pausanias încearcă să-și ascundă cu grijă perversiunile. Personajul este un produs dar și un mecanism combinatoriu, persoana sa putând fi substituită oricând cu o alta, cu condiția ca suma semnificaților care conturează figura vizată de narator să rămână constantă. Această sumă a semnificaților constituie un tip uman, caracteristic pentru o anume categorie socială prin care prozatorul reconstituie o întreagă epocă istorică. Constelația de destine pe care o propune proza lui Paul Georgescu adună în ea întreg universul politic și social al perioadei interbelice. În Coborând, sub travestiurile platoniciene de la banchetul lui Agaton, de pildă, se pot ghici ușor tipurile umane re-prezentând partidele politice sau clasele sociale și lupta intereselor lor. „Am încercat să păstrez, să evoc o anume calitate a umanului, o anume atmosferă irepetabilă, ce și ea a dat o măsură a epocii, a omului, măsura tuturor lucrurilor“, spune personajul-romancier din Înainte de tăcere, plasându-și propriul destin la punctul de convergență al tempera mentului cu politicul: existența individului este măsura timpului istoric pe care acesta îl parcurge. Vieți neepice în „târguri unde se moare“ – aceasta ar fi una dintre posibilele propoziții sintetice referitoare la proza lui Paul Georgescu; numai că existențele aparent amorfe, desfășurate în „locuri unde nu se întâmplă nimic“ (Amara, Sarica, urbs Ialomitensis, Platonești) oferă măsura exactă a epocii reconstituite, iar în târgurile „aproape neînsemnate, zvârlite excentric pe harta țării“, în care „e exclus să se petreacă vreodată o dramă“, se întâmplă Totul, istoria adică. Sub haina, gesturile și „leorbăiala“ belferilor, ale „fripturiștilor“, ale „chiaburilor intelectuali“ se insinuează acel „sens tragic al evenimentelor“ aparent anoste care tulbură formula stabilității precare a acestor „băieți deștepți, cu lecturi și replică“. Destinul lui Gabriel Dimancea sau acela al lui Matei Poenaru repetă, în fapt, tragedia omului modern care trăiește între moartea lui Dumnezeu și aceea a lui Pan, încercând să-și depășească suferința prin conștiință.
Acesta este, în fapt, modul de a fi al trecutului în noi: prezență prin absență, proiecția clipei de azi și a mult-puținului de mâine în straturile așezate la vedere – spre pilda noastră – ale istoriei: oamenii care sunt se află în cei care au fost.