Asaltul asupra poeziei

m-am tot întrebat în ultima vreme, după ce am citit mii și mii de manuscrise sosite la un concurs naţional de poezie pe care l-am organizat timp de treizeci de ani sau făcînd parte din diverse jurii de specialitate, după ce am citit sute de cărţi de poezie ale debutanţilor, unii de dinainte de 1989, dar cei mai mulţi de după 1990 și, cu avalanșe mari, după 2000, de ce oare tinerii iau cu asalt poezia. Și aș putea spune, nu ca o sentinţă sau un avertisment, că cei mai mulţi se apucă de scris înainte de a ști ce-i cu ea, cu poezia, ori înainte de a afla din manualele de școală, din ce în ce mai subţiri la acest capitol, ce e o poezie, ce e eul poetic, ce e discursul poetic, ce e poetul. Ori și mai grav, află de poezie de pe reţelele de socializare, unde dezastrul este asigurat și nesupravegheat estetic. Unora li se pare a fi o glorie demnă de rîvnit să ajungi să fii pomenit și după moarte, ca Alecsandri, ca Eminescu, ca Macedonski, ca Blaga, ca Arghezi, ca Ion Barbu, ca Bacovia, ca Nichita Stănescu și ca încă puţini alţi poeţi, în parte privilegiaţi sau canonizaţi în pagina variabilă a manualelor de literatură română, ca sfinţii în calendare. Se poate astfel isca talentul, care, de regulă, nu este încurajat în școală, ci în alte cercuri sau, cu timiditate și neîncredere, de unul singur, în faţa paginii albe sau în faţa tabletei, laptopului sau telefonului. Mai tot timpul, mai ales în ultima vreme, pași necontrolaţi, pași nesiguri, din care răsare cîte un nume care răzbate, ivindu-se astfel locul de asalt asupra unei îndeletniciri sau pasiuni ce se transformă din hobby în preocupare constantă, obsedantă.

astfel pot clasifica trei feluri de-a începe să scrii poezie. Primul ar fi și cel mai sigur în nimerirea căii spre împlinire poetică. În această categorie intră cei care simt din capul locului o chemare spre ceva ce pare de nerealizat, de neconceput, după ce actul de cunoaștere devine conștient, iar perseverarea asumată. În astfel de inși se află poetul, cel care poate scoate din sine talentul, nu din afara lui. Aceștia sunt cei din categoria datus nascendi, cei care pot crea, fără să-și propună în mod expres, paradigma poetică sau să deschidă o nouă cale poetică, o inovare prin consolidarea celor deja impuse. Aceștia nu se vor rupe niciodată de tradiţia consacrată, de ceea ce există valoros înaintea lor. Ei nu vor spune niciodată că lumea începe cu ei, nici măcar că o nouă lume trebuie să o înlocuiască defintiv pe cea existentă. Ei sunt continuatori, pentru că în structura lor intelectuală este formată, este ascunsă veriga care leagă șirul ce trebuie să fie nesfîrșit, nu schismatic, al poeţilor unei literaturi. Ei sunt și cei mai cultivaţi, cei care sunt pregătiţi să asimileze totul, să dea totul și să aștepte, să caute ceea ce urmează după ei, să lege astfel o altă verigă a lanţului. Nu sunt mulţi și, din păcate, risipitori cu sine, cu timpul dat lor spre a fi înmulţit, veșnicit. De regulă, dacă ar fi să ducem mai departe ideea, ei sunt aleșii, cei care, cum se acceptă în discuţii de alt nivel, au o relaţie cu divinitatea. Ei au înţeles că au primit talantul, prin acel datus nascendi, pe care trebuie să-l înmulţească și să-l întoarcă celui care l-a oferit, care se află mereu înainte, în viitor, în cei care vin. Astfel ei, în măsura în care au convins, iar contextul social le este favorabil, fie prin receptare și promovare, fie prin evaluare perpetuă, pot avea posteritatea pe care acele puţine valori poetice de la noi o au. Și asta ar fi gloria adevărată, cea rîvnită, nemurirea, care nu poate fi nimic altceva decît fondul peren al culturii din care face parte.

A doua categorie, poate și cea mai numeroasă și uneori de luat în seamă, este cea a jumătăţilor de măsură, adică n-au talent cît trebuie, dar și-l cultivă, sau dacă au talent nu și-l iau prea serios în seamă, dar le place să se știe că au talent și sunt cineva. Aceștia se nasc un pic mai greu, trași cu forcepsul, chinuit. Neavînd chemare, dar intrînd în sferele în care poezia fermentează, cea la care rîvnesc, dar nu înţeleg de la început de ce, dar sunt frămîntaţi de succesele unora sau altora ce par, de regulă în conștiinţa lor, mai slabi decît ei sau cel puţin și ei ar putea fi ca aceia, să aibă succes. Neștiind în fond ce e talentul, aceștia au nevoie nu numai la început, ci de fiecare dată de un model, de o formulă în jurul căreia să graviteze, fără de care nu pot declanșa în sinea lor actul creaţiei, creaţie pentru care nu au o conștiinţă artistică formată și nu o vor avea niciodată. Ei nu prea au ce spune, ce comunica, dar vor să o facă cu orice preţ. Ei nu sunt nici veleitari, diletanţi, ci se înscriu în categoria poeta artifex, categorie din care, în cele mai bune cazuri, pot ieși exemplare de calitate, care, din păcate, se vor stinge repede, la fel de repede ca modelele lor, care, de regulă, sunt luate tot din această categorie. Aici mai pot intra poeţii mimetici, cei care nu pot ieși din model, ci epigonizează la nesfîrșit, fără să emuleze, așa cum o pot face cei din categoria artifex. Pot fi virtuoși chiar, ca instrumentiștii care pot cînta fără partituri în faţă piese muzicale, fără a se observa greșelile care, inevitabil, apar. Ei își caută admiratorii cu disperare, gîfîie, cum se spune, după glorie, sunt mereu în alergare, în goană, cu sufletul la gură. Cred că dacă nu sunt luaţi în atenţie, în seamă, existenţa lor este în pericol. Sunt extrem de atenţi în toate părţile și se orientează mereu spre acolo de unde le poate ieși un dram de glorie. Din stirpea lor se nasc frustraţii și foarte rar, se poate, desigur, se ivesc și nume notabile, care, cu tenacitate, au știut să-și cultive minimul talent pînă la evidenţa de a-l impune cu orice preţ. Tot din categoria lor se nasc oportuniștii, cei care pot face jocul unor ideologii perdante, pot trăda sau pot pune în umbră, cu ingratitudine, nume care le-au sprijint într-un fel începutul. Ei demonstrează de fiecare dată că sunt în linia tradiţiei, că sunt continuatori ai marilor valori lîngă care merită să stea, sunt patrioţi, naţionaliști, făuritori de noi victorii. Și toate astea numai pentru a li se oferi șansa vizibilităţii.

A treia categorie este cea a veleitarilor. Aceștia sunt fără număr, și se nasc de la cea mai fragedă vîrstă pînă la cea mai senilă. Au convingeri osificate din naștere. Sunt susţinuţi de familie, de prieteni, la fel de pricepuţi în poezie ca ei. Nu pot fi modelaţi, sunt extrem de agresivi și dominaţi de o reală idiosincrazie la tot ce poate fi cu adevărat valoros, nou. Ei nu înţeleg deloc ce este talentul în sine, ce e poezia, ce e versul, cum se face ca acesta să fie scris corect, în limba maternă. Nu cunosc nicio regulă ce ţine de actul creaţiei, de actul scrierii. Gramatica e o matematică greu de înţeles, drept care o folosesc și o încalcă la orice pas. Dar asta nu contează pentru ei. Au conștiinţa că tot ce emit, în viu grai sau în scris, este de excepţie, de valoare, demn de luat în seamă. Reacţia lor la orice fel de refuz este una virulentă, pînă la înfricoșarea adversarului, cu insistenţe ce depășesc orice măsură. Lipsa totală de valoare estetică este caracteristica de bază, dacă nu chiar unica. Din rîndul acestora nu se poate ivi nimic bun, iar numărul lor mare reprezintă și procentul de analfabetism funcţional în domeniu. În realitate, pentru cei ce se ocupă în mod serios de evaluarea literaturii prezentului aceștia nu contează. Deși ei sunt prezenţi la tot pasul, pentru cei ce se ocupă profesionist de literatură, aceștia nu există.

Există, ca în toate domeniile, acele zone gri, fuzzy, pufoase, în care (sau din care) evadează cîte unii, fie din a doua categorie în cea de a treia, fie din a treia în cea de a doua, zone greu de analizat, de conturat, pentru că ele, ca în cibernetică, dau acele indefinite soluţii din care, paradoxal, poate ieși și cîte un rezultat bun, de folosit, dar de abandonat, de ignorat oricînd.

și din toate aceste categorii, unele cu densitate mică, cum e prima categorie, altele cu densitate mare, considerabilă, cum e cea de a doua categorie, ori cu valuri de moloz, cum e cea de a treia categorie, se fac asalturi asupra poeziei, cu muniţie de diverse calibre și putere de distrugere sau de consolidare a poziţiilor. Cu cît rezistenţa zidurilor de apărare este mai mare, ceea ce înseamnă critica literară, sau mai mică, putem constata calitatea acestui gen de literatură pe anumite perioade de timp. Ce s-ar fi făcut literatura secolului XIX fără Maiorescu sau cea a începutului de secol XX fără Lovinescu și, în prezent, fără Nicolae Manolescu, ca să dau doar cele mai reprezentative nume în domeniu ale ultimului secol și jumătate de literatură română? Nu ne este greu de imaginat. Dar tot vorba celor mai avizaţi, fără caracudă o literatură ar fi searbădă sau reprezentată doar prin cîteva genii, care, la nivel de receptare în timp, și-ar pierde, comparativ, din interes. Așa că armatele celor trei categorii pot fi mereu în asalt asupra poeziei, că de cernut sita va fi, sperăm, mereu pe mîini bune.