30 de ani: schimbări în muzică

Acum 100 de ani, într-un interviu apărut în presa vremii, George Enescu pleda pentru înființarea Operei Române din Cluj, cu următoarea observație de ordin psihologic și sociologic: orașele care au Filarmonici și Opere au locuitori cu un altfel de comportament social, oamenii sunt mai luminoși, fizionomiile lor sunt diferite față de cei ce trăiesc în urbe care nu beneficiază de instituții de cultură muzicală înaltă.

Ce-ar fi scris astăzi George Enescu? Într-o epocă în care nu lipsesc instituțiile, ci din contră, după părerea mea, numărul lor ar fi exagerat de mare față de posibilitățile și de realitățile nevoilor țării. Dar instituțiile existente sunt folosite la noi într-un soi de caricatură a funcției lor sociale, datorată, pe de o parte, modului în care este „practicat” capitalismul la noi, iar pe de altă parte, chiar defectelor capitalismului contemporan.

În 1990 am intrat în tranziția prelungă (care continuă și azi) cu instituții muzicale extrem de deteriorate, în urma carențelor de tot felul : dotările foarte precare, frigul, modul de exploatare absolut irațional în care erau obligate la autofinanțare. Pe de-o parte, se manifesta repulsia unei Puteri – reciclată într-o continuitate disimulată și ascunsă, pe cât posibil, percepției publice – față de instituții care, momentan, nu mai puteau fi controlate. Creația muzicală, viața de concert scăpase cumva de sub controlul politic al momentului. Dar asta n-a durat mult, s-a și văzut în felul în care s-a continuat cu aceleași personaje care fuseseră ejectate de valul de revoluție, valul de schimbare, de reformare pe care și-o doreau instituțiile muzicale ; multe dintre aceste personaje au ajuns în posturi mai importante decât ocupau înainte.

Pe moment a existat acest recul al folosirii de către noua putere politică a fenomenului vieții de concert (a „muzicii culte”, cum era pusă în Nomenclator). Lucrul ăsta s-a manifestat și în cinematografie, literatură, arte plastice… Uniunile de creație s-au închis în ele și au încercat să se adapteze la noile condiții și să utilizeze cât mai avantajos dreptul folosirii Taxei de Timbru câștigată de la autorități. Să nu uităm însă că Uniunile de creație trecuseră demult de la statutul de Societăți la statutul de Uniuni, după modelul sovietic, sub un anumit control al puterii politice, din ce în ce mai pronunțat și mai tendențios. Pârghiile de control au fost regăsite și adaptate la noua realitate a tranziției prin activarea unui nou „actor” și anume Sindicatul. Sindicatul a început să joace un rol tot mai important, decisiv, aparent dominant în peisajul instituțiilor culturale. Când Sindicatul nu a putut fi folosit în deplina eficacitate pe care și-o doreau autoritățile, s-a inventat un instrument nou: Sindicatul paralel, o dublare a Sindicatului. Când un Sindicat nu mai era pe deplin manevrabil, se înființa un alt Sindicat, paralel, care paraliza activitatea primului, amenințând să uzurpe anumite drepturi, avantaje, pe care le deținea primul. Cum ar veni, au fost instituționalizați spărgătorii de grevă, care au devenit astfel cureaua de transmisie a comenzii politice, așa cum și-o doresc cei care distribuie banul public, sursele de venit.

Felul acesta de reașezare a actorilor Puterii în noua distribuție a democrației originale de la noi a făcut ca în loc să ne întoarcem la câteva din realitățile pozitive ale epocii anterioare (de dinaintea ultimei perioade a epocii Ceaușescu, și anume apariția sistematică în programele televiziunii a unor transmisii în direct a concertelor sau măcar a unor înregistrări din săli de concert – d. ex. concertele de joia ale Orchestrei Simfonice Radio), în loc să revenim măcar la acele reflexe bune privind muzica clasică, ele s-au pierdut și n-au mai apărut până azi, din vina sindicatelor care puneau condiții financiare așa-zis inacceptabile pentru transmisia concertelor. În felul acesta, fenomenul de concert a ajuns să fie tot mai izolat, iar reluarea Festivalului Enescu a devenit o marcă publică pregnantă a unui vector de imagine politică a României care spunea că România, așa cum este ea, este o țară care-și cultivă geniul național care este George Enescu și e capabilă să organizeze un festival de talie mondială.

E adevărat că lucrul ăsta pornise imediat după moartea lui Enescu și că în primii ani ai Festivalului, în Sala Palatului care era nouă pe atunci și care avea acustică artificială cu difuzoare în speteaza scaunelor, dirijase Herbert von Karajan, concert la care veniseră vârfurile puterii politice în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deci acest fenomen al vectorului de imagine a fost reluat, cu un oarecare succes bazat și pe setea publicului de evenimente, public văduvit, atâtea și atâtea stagiuni, de contactul cu viața de concert internațională. Așa cum se întâmpla la noi în interbelic când aveam la București pe Karajan, Rubinstein, Richard Strauss la pupitrul Filarmonicii, alături de valorile autohtone ca Enescu, George Georgescu, Lipatti, aceste lucruri care se întâmplau curent în stagiunea de concert nu au mai fost posibile decât în Festivalul Enescu. E un fenomen tipic pentru o țară cu un sistem mult prea centralizat care este avantajos pentru organizatorii acestui fenomen – să nu uităm că există o întreagă structură care este afectată exclusiv organizării Festivalului Enescu, așa cum anumite foste ansambluri corale sau semi-camerale, care au fost vectori de imagine pe vremea lui Ceaușescu și care au slujit exclusiv imaginii regimului ceaușist, rebotezate și rebranduite, supraviețuind bine-mersi și-n ziua de azi, având chiar secretari de stat la ministerele de resort, alocați exclusiv pentru aceste ansambluri.

În paralel cu această hipercentralizare și cu alocarea unor resurse și energii pentru funcționarea acestui vector de imagine (sigur, și cu unele efecte pozitive : publicul se bucură de concerte, există o anumită emulație) există și fenomene negative, foarte nocive pentru viața de concert națională : faptul că concentrarea de evenimente un consum de resurse, păgubește celelalte instituții de concert și stagiunile lor, creând un clivaj important între ritmul și calitatea Festivalului Enescu și ceea ce pot realiza filarmonicile, inclusiv Filarmonica Enescu din București, în stagiunile curente din afara Festivalului Enescu. Adică se creează o viață muzicală cu două viteze : pe de o parte, hiperconcentrarea de valori și evenimente din Festivalul Enescu, care arată – după gustul meu – cam ca tablourile de valoare care ticsesc unul sau doi pereți din camera unui potentat care și-a investit banii în artă, tablouri care nu pot respira, nu pot iradia, ci stau doar înghesuite într-un soi de adunătură de bazar. De la o zi la alta, o mare orchestră după o altă mare orchestră, nume mari pe piața muzicală internațională succedându-se tot așa, într-un ritm alert fără nici o respirație, fără pauză, după care urmează stagiuni care nu pot să țină acest ritm. Rețin remarca unui muzician din străinătate care îmi spunea „Numele astea mari sunt la noi totdeauna în stagiunile curente, în orașele noastre, nu numai în festivaluri.”

Un alt mod de ritmare cu două vi ­teze a vieții muzicale este recenta decuplare a Festivalului Enescu de Concursul Inter ­național Enescu. Tradițional, Concertul Lau reaților era inclus în programul Festi ­va lu lui și producea o emulație, era „un covor roșu” întins tineretului care era in ­vitat la a se depăși pe sine, având perspec ­tiva consacrării într-un context de valoare internațională. Acest lucru nu se mai în ­tâmplă, Festivalul Enescu își vede de treaba lui de vector de imagine, iar Concursul rămâne enclavizat în perioadele dintre festivaluri. Asta va duce la scăderea până la absență a participării concurenților români, lucru fără precedent, asupra căruia eu am atras atenția mai demult, dar de care nu s-a ținut cont. Eu îmi amintesc cum Concursul Enescu se bucura de participarea, atenția și entuziasmul concurenților, dar și al profesorilor din școli de muzică și conservatoare, iar publicul umplea sălile la toate etapele de concurs. În momentul de față, autorități competente din organiza rea Concursului își manifestă decepția față de participarea românească extrem de scăzută tinzând către zero, lucru pentru care mi-am manifestat îngrijorarea deja în urmă cu mai bine de zece ani…

Trebuie să fac și o comparație: cine are curiozitatea să urmărească volumele de articole de critică muzicală ale lui Emanoil Ciomac, Mihail Jora, Cella Delavrancea, volume ce reunesc articole apărute în presa vremii în interbelic, își dă seama că în epocă exista o viață muzicală foarte dinamică, cuplată perfect la viața muzicală internațională, europeană cu predilecție, dar exista și o „piață critică” a fenomenului muzical, la fel de dinamică, ilustrând perfect dinamica vieții de concert, cu critici muzicali extrem de competenți, de mare valoare și probitate. După părerea mea, acest fenomen poate fi urmărit în toată „splendoarea” decăderii lui în deceniile care au urmat. Felul în care critica muzicală a fost anexată și apoi inhibată de câmpul politic este una din componentele elocvente ale modului în care a decurs frânarea fenomenului muzical de la noi. A ajuns o pârghie, o anexă și un vector de imagine al Puterii. Să nu uităm că în ultima perioadă a epocii comuniste de la noi, în „epoca de aur” în care totul era înghețat, existau reclamații venite din interiorul breslei muzicale, cum că o instituție de frunte a vieții muzicale de concert își permitea să prezinte Cantate religioase de Bach! Instituția respectivă primea, bineînțeles, dojeni și sancțiuni drastice.

În această lipsă acută a fenomenului critic, încurajată, cred, și de confidențialitatea prin care se pare că e asumată lipsa oricăror accente critice la adresa Festivalului, avem parte de o encomiastică de serviciu, îndeobște asigurată fie de foarte puținii critici muzicali care au mai rămas din epoca anterioară dintre care unii au metehnele de exprimare neschimbate, fie de oameni inventați peste noapte drept cronicari muzicali, dar reciclați din alte meserii, din cu totul și cu totul alte meserii. Nimic mai păgubitor pentru că această oglindire aproape caricaturală a unei vieți de concert cu critica aferentă nu poate decât să descurajeze energiile tinere.