Personajele și supărările iubirii

Supărările iubirii

Sunt ca ploile cu soare.

G. Topîrceanu

Ca orice oameni prinși în chinurile și deliciile iubirii, personajele literaturii române trăiesc intens momentele de ceartă cu partenerii lor, chiar dacă motivele sunt uneori neserioase, închipuite, inventate anume. Chiar dacă se termină prin împăcări, așa cum se întâmplă de regulă, conflictele în cuplu au farmecul lor. Revenirea la staus quo ante bellum după o ruptură este mai plăcută și mai excitantă decât o relație liniară și etern mulțumitoare. Repezi, dar cu cât mai repezi/ Cu atât mai trecătoare, cum postulează Topîrceanu, supărările iubirii au interesat autorii și i-au determinat să le descrie în varietatea lor.

Uneori consecințele sunt la limita tragediei. La I.L. Caragiale, Porția Popescu amenință că se sinucide și chiar are o tentativă parodică de groaznică sinucidere, la domiciliul ei din Strada Fidelității (nume emblematic), atunci când Mișu Zaharescu, studentul găzduit în familie, odată absolvent, vrea să se dezlege de obligațiile unui viitor matrimoniu. Șantajul cu sinuciderea e monedă curentă, familia Porției n-o mai ia în serios. Agitația prinde bine presei care dezvoltă incidentul și-l amplifică (nimic nou sub soare), o gazetă luând partea victimei, alta demitizând-o și acoperind-o cu ridicol. Pretențiile de fecioară sedusă ale Porției sunt poate ridicole, dar și doftorașul Mișu e cam ticălos. Asemenea incidente cu cât sunt mai aprinse – tentativa Porției chiar este legată de ingerarea unor gămălii de chibrit – cu atât duc mai sigur la happy end, ceea ce se și petrece.

Invers decât Porția, Mița Baston vrea să se răzbune, ca o revoluționară autentică, ploieșteancă. Ea achiziționează „vitrion englezesc”. Unul autohton nu-i oferă, se vede, garanția unei concentrații care „arde momentan” ochii adoratului Nae. Acesta chiar se sperie, spre satisfacția ultragiatei. El nu bănuiește că spițerul, care știe mai multe, se vede treaba, despre obiceiurile îndrăgostiților înfierbântați, are grijă să înlăture orice risc. Ba mai face și un gheșeft vânzând în loc de „vitrion” cerneală, ce-i drept „violentă”. Cunoștințele de chimie ale Miței nu-i permit să descopere mistificarea, deși acidul sulfuric e de fapt incolor și uleios. Dar spițerul asta o fi avut la îndemână și a mizat la sigur pe ignoranța cumpărătoarei.

Chiriac amenință că se omoară cu baioneta puștii din dotare numai ca Veta „să se jure încă o dată”, redundant.

Putem bănui că Iancu Zugravul tratează amor cu reclamanta Leanca Văduva și suferă că ea îl preferă, pragmatică, pe domn’ Mitică. Leanca îl aduce în fața justiției ca să-l învețe minte și să-i tempereze avansurile făcute în stare de ebrietate, probabil tot din lipsa curajului, ca și la judecătorie. Acestea se prea poate să-i facă plăcere văduvei, cât nu degenerează în „facu-ți, dregu-ți”. Sau plângerea e de ochii lumii, pentru repararea la fațadă a onoarei.

O sinucidere demonstrativă își programase locotenentul Gigi Stamatescu, cavalerist, un Romeo de ocazie din Titanic Vals, oprit de părinți să se însoare cu Sarmisegetuza (Miza) Necșulescu, pe motiv că e săracă. Deși Gigi era tatăl copilului Mizei, pe cale să se nască. Voia să se împuște „deasupra inimii, ca să-i sperie” pe ai săi. Din fericire, o moștenire pică oportun și iubiții certați se împacă și se vor căsători, ca în orice comedie de bonton. Primind vizita lui Gigi, pe care-l credea un seducător ingrat, Miza vrea să pară „rece și indiferentă”, ceea ce nu-i reușește. Iar Gigi (rol în care s-au ilustrat nu doar Ion Dichiseanu, ci și Radu Duda) se arată loial și sentimental.

Sinuciderea după un conflict cu iubita o încearcă și Andrei Pietraru în Suflete tari. Eroul lui Camil Petrescu nu o reușește, dar nu că n-ar fi vrut, ci din simplă neîndemânare. Relația lui amoroasă cu „Jupânița” Ioana Boiu este un șir de conflicte. Dar amândoi le iau mai în tragic decât ar fi cazul. După ce Ioana, urmașă de spătari, îl disprețuiește pentru extracția lui modestă, ajunge să-i cedeze, când el amenință că se sinucide, apoi suferă că tatăl ei refuză mezalianța și, în fine, interpretează greșit un gest tandru al lui Andrei față de o menajeră care de fapt îl iubea pe acesta, Elena, și îl califică și ea ca vânător de zestre. Andrei chiar vrea să se sinucidă din orgoliu, spre a demonstra că e fidel. Nu se nimerește bine și va rămâne cu Elena. Tot răul spre bine.

Într-o povestire de Al. Cazaban, o tânără este pețită de un pretendent pe care nu-l iubește. Deși nu are un iubit pe care să-l regrete, cel mult unul imaginar, plănuiește o sinucidere romantică, scriind scrisori macabre, dintre care una, adresată „procurorului”, începe cu fraza: „Nu învinuiți pe nimeni, m-am sinucis singură”. Primind vizita pețitorului, are o discuție cu acesta din care află că nici el n-o iubește, fiind constrâns să o ia de nevastă de înțelegerea perfectată de familii. Iubita lui veritabilă nu e convenabilă pentru clan. Șocată de descoperire, fata simte compasiune pentru bietul îndrăgostit fără noroc, pe care-l detesta până mai adineauri, și îi cade în brațe. El nu zice nu și totul se încheie cu bine.

Un caz de iubire cu multe episoade tensionate, supărări furtunoase și împăcări tandre este cel dintre Ela și Ștefan Gheorghidiu din binecunoscutul roman al lui Camil Petrescu. Singurul motiv al nefericirii lor este gelozia. La Ștefan ea vine din patimă și monomanie. Ștefan e un gelos patologic, căruia un flirt al nevestei lui i se pare mai ticălos și mai greu de îndurat decât prostituarea „completă”. Ela e și ea geloasă, dar din orgoliu. Pentru a răzbuna o seară în care Ela pare a oferi prea multă atenție (dar poate e numai o simplă impresie) altui bărbat, Ștefan aduce în casă o prostituată și se lasă găsit cu ea în pat. Reacția nevestei e una de oroare burgheză față de încălcarea minimei politeți, combinată cu sentimentul posesiunii: în patul meu o târfă? Aceea o sfătuiește ca, dacă e patul ei, să doarmă în el, nu să umble „teleleică”. Oare vine din grecescul „tele”, de la „telos” sau de la cinicul, tot grec, Teles din Megara?

Oricum ar fi, în certurile și împăcările lor, Ela îl joacă strâns pe Ștefan care ajunge în pragul dezertării în incipitul Marelui Război și al crimei – pune „revolverul pe măsuță”, așteptând într-un hotel ora la care prezumă adulterul. Micile tachinării duc, rostogol, spre dramă. Ela nu știe ce riscă sau nu crede.

Și alt îndrăgostit monoman al lui Camil, George Demetru Ladima, vrea s-o strângă de gât pe iubita lui care îl joacă pe degete, îl dă afară când i se năzare, îl păcălește cu trucuri grosolane și finalmente îl împinge la sinucidere. La Camil Petrescu, supărările iubirii au foarte puțin soare.

În schimb, personajele lui Ionel Teodoreanu suferă din dragoste ca adolescenții, și când se află înainte de vârsta respectivă, și după. Dănuț este un veșnic suspinător, gata să se certe ca să se împace, ba cu Adina, ba cu autentica lui dragoste, Monica, se pierde în tachinării care numai caste nu sunt cu Rodica și cu mai vârstnica Ioana Pallă. Adina îi joacă lui Dănuț o scenă de gelozie când îl vede în compania unei fete deghizate în băiat, care e de fapt Olguța, sora amantului. În fața supărării ei, Dănuț e fericit, căci vede în ea dovada dragostei.

Supărările și pacificările iau adesea formă literar-epistolară și chiar lirică. Dănuț, dar și ceilalți, experimentează iubirea, inclusiv părțile ei de conflict aproape ludice, cam în felul în care o fac, într-o lume rurală însă, „personajele” lui Coșbuc (în Rea de plată și alte texte mai curând epice sau dramatice).

Versurile populare surprind atitudinea fals conflictuală și contradictorie a jocului erotic: „du-te-ncolo, vino-ncoace”. În Moromeții lui Preda, Polina îl testează pe iubitul ei, Birică, inferior socialmente. Mimează răceala, nu „iese la poartă” la fluieratul acestuia, echivalentul țărănesc al epistolelor înfocate ale burghezilor. Tânărul îndrăgostit o lovește fără ezitare, iar fata decodifică palmele lui ca pe o dovadă a dragostei. Chiar după ce ajung să locuiescă împreună, Polina reia jocul, mimează îndepărtarea de Birică, pentru a-l face să lupte cu socrul său pentru pământul cuvenit acesteia.

Orășeni sau săteni, personajele masculine se prefac în mangafale sub puterea abilității femeiești. Că sunt săteni din Siliștea-Gumești sau prefecți în județe de munte, ca la I. L. Caragiale, îndrăgostiții de parte bărbătească se lasă manipulați de fraze și gesturi. Supărările iubirii, resimțite grav de bărbați, precum seriosul Felix, îndrăgostit furtunos de Otilia, pot fi execelent mimate de femei ca Zoe: „Fănică, tu nu mă mai iubești”!

Noroc că există și bărbați lucizi, ca Grig din Steaua fără nume, care știe că supărarea intempestivă a Monei și petrecerea unei nopți cu ochii la stele, alături de un visător provincial, nu pot rezista în fața realității.