Exegeza literară românească a primit de curând un cadou neașteptat: volumul Analize de text, realizat de Mircea Frânculescu și editat de Societatea de Științe Filologice (București, 2019), volum la apariția căruia au mai colaborat Adnana Boioc, Mădălina Botez, Ștefania Costea și Mihaela Dobre. E o masivă culegere de studii pe care le putem numi „istorice”, deoarece oferă imaginea evoluției stilisticii românești în decursul unei jumătăți de veac. Ordonate strict cronologic, de la studiul lui Roman Jakobson și Boris Cazacu despre Eminescu (1962) până la acela al Tatianei Slama-Cazacu despre același Eminescu (2009), analizele de text convocate aici de editor îi privesc pe marii scriitori români. Dacă majoritatea colaboratorilor sunt literați și lingviști din țara noastră, nu lipsesc nici numele unor stilisticieni străini notorii, care au examinat texte fundamentale de literatură română (Alain Guillermou, Karl Maurer, Michael Metzeltin, Lorenzo Renzi ori Giselle Vanhese).
O observație tristă: aproape jumătate dintre autori nu se mai află printre noi, ceea ce oferă volumului un aer istoric suplimentar.
Primul studiu din volum aparține acelui „Papă al structuralismului”, care a fost Roman Jakobson și care, împreună cu Boris Cazacu, a analizat poemul eminescian Revedere; consecință aproape logică, un „vânt de structuralism” a bătut peste stilistica românească din ultimele decenii ale secolului acum trecut. Normele jakobsoniene de ordonare a textului poetic se află, difuze, în aproape toate analizele de poezie care urmează. E de ajuns să examinăm trimiterile teoretice din josul paginilor pentru a observa că ele se grupează în constelația structuralistă a anilor 1970-1980. Chiar și după ce, în Europa, moda structuralistă trecuse, ea s-a prelungit involuntar în maniera noastră de a recepta poezia; dovadă că apelul la aparenta rigoare structuralistă a însemnat argument pentru estetic și respingere a politicului în interpretarea literară.
Selectarea textelor întreprinsă de Mircea Frânculescu, texte publicate de-a lungul a aproape 50 de ani în revista „Limbă și literatură”, a ascultat, desigur, și de un criteriu valoric; dacă antologatorul a avut grijă să introducă analize de texte folclorice și să ofere un evantai cronologic cât mai larg, lectura întreprinsă în anul 2019 a operat selectiv, reținând comentariile care încă mai spun ceva specialistului de astăzi.
În principiu, fiecare studiu se consacră unui anumit text de poezie sau proză. În unele cazuri însă, exegetul ne dezvăluie, sub pretextul analizei punctuale, o examinare profundă a operei poetului ori prozatorului, a autorului de care s-a ocupat multă vreme. Astfel, examinarea poeziei Dorința de Eminescu, întreprinsă de G.I.Tohăneanu, duce la descifrarea unor coordonate ale poeziei eminesciene în ansamblul ei. George Gană nu analizează doar Mirabila sămânță, așa cum anunța titlul, ci descoperă resorturile profunde ale poeziei lui Blaga. La fel se petrec lucrurile cu imaginea poetului-matematician Ion Barbu, în paginile închinate lui de Mihai Botez, un text cu adevărat antologic (Un model al „Jocului secund”) sau cu remarcabilele Glose la „Glossa” eminesciană de Mihai Moraru. Încadrate în lista cronologică a diferiților colaboratori, texte ca acelea mai sus citate riscă să-și piardă caracterul de excepție – și ar fi păcat.
Analize de text ne mai arată și în ce măsură tineri aflați la începutul traiectoriei lor științifice anunțau evoluții uneori spectaculoase. Atât Mihai Vornicu (cu analiza arghezienei Morgenstimmung din 1973), cât și Gheorghe Chivu (cu analiza unui poem de Ion Barbu din 1975) sau Vasile Popovici (cu analiza unui fragment din Moromeții – 1982) se găseau la începutul unei cariere despre care nu se putea spune încă mare lucru: a fost dat unor pagini din uitata publicație „Limbă și literatură” să anunțe viitoare evoluții remarcabile, deocamdată sub forma unor promisiuni.
Contemplând lista colaboratorilor la volumul Analize de text, memoria se colorează melancolic: autorul acestui spectacol, Mircea Frânculescu, cel care de aproape o jumătate de secol a patronat destinul publicației periodice, se poate felicita pentru inițiativă. El ne-a readus în minte o epocă în care romaniști, precum Roman Jakobson, Alexandru Ciorănescu, Michael Metzeltin ori Lorenzo Renzi se aplecau asupra literaturii noastre într-o confraternitate reală cu cercetătorii din România, interlocutorii lor de la egal la egal.
Să sperăm că, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori până acum, istoria se va repeta.