Pe malurile Tamisei. Mario Vargas Llosa

Lui Luis Peirano,

răbdării lui îndelungate

PROLOG

Nu încetez nicicând a mă minuna de modul în care se plăsmuiesc în mintea mea poveștile.

Aceasta s-a ivit în urma unei conversații avute la Londra cu Guillermo Cabrera Infante, cu câțiva ani în urmă. „Îl mai ții minte pe poetul și scriitorul venezuelean Esdras Parra?“, m-a întrebat el. Îmi aduceam destul de bine aminte de el. Era un tânăr slab, ușor timid, pe care-l cunoscusem în anii șaizeci, la Caracas, când el conducea singur sau împreună cu cineva una dintre revistele literare venezuelene, Imagen. Discutasem de câteva ori cu el și la un moment dat a avut gentilețea de a-mi trimite la Londra respectiva publicație, la care colaborasem și eu o vreme. Oare de ce mă întreba acum Cabrera Infante dacă îmi aminteam de el?

Guillermo primise un telefon de la Esdras Parra, după mulți ani în care nu mai știuse nimic despre el. I-a spus că trăia de ceva vreme la Londra și că voia să-i facă o vizită, în căsuța lui din Gloucester Road.

Și am avut parte de cea mai mare surpriză a vieții mele“, mi-a zis Cabrera Infante. „Acel Esdras Parra care a sunat la ușă și mi-a intrat în casă nu mai era cel pe care-l știam eu, ci o doamnă, în adevăratul sens al cuvântului. Își făcuse o operație și își schimbase sexul, gesturile și vocea. Mi-a trebuit mult timp până să-l recunosc.“

În clipa aceea am știut, cu o certitudine absolută, că piesa de teatru pe care i-o promisesem regizorului și vechiului meu prieten peruan, Luis Peirano, avea să se numească Pe malurile Tamisei și că în ea avea să fie vorba despre o întâlnire la fel de neașteptată ca aceea dintre Guillermo Cabrera Infante și Esdras Parra, întâlnire despre care tocmai aflasem.

Nu știam în ce mă bag. În ziua aceea mi s-a părut că am destul de clar subiectul în minte: doi prieteni din copilărie și tinerețe, amândoi peruani și-n plus din cartierul Miraflores din Lima, se întâlnesc la Londra după mulți ani în care n-au mai știut nimic unul despre celălalt, iar când se întâlnesc, unul dintre ei descoperă că prietenul lui și-a schimbat sexul, comportamentul și înfățișarea, cu alte cuvinte acel hibrid numit identitate. În lunga lor discuție vor învia trecutul și vor ieși la iveală, printre frumoase amintiri, și câteva momente urâte pe care ei le considerau definitiv uitate sau poate ignorate de-a dreptul. Amândoi vor supune unei analize extrem de drastice o relație care – spectatorul va descoperi acest lucru pe parcurs, odată cu personajele – îi marcase profund pe cei doi vechi prieteni.

Prima variantă a piesei am scris-o în doar două săptămâni. Era o poveste scurtă, realistă, în care episoadele dramatice erau atenuate de momente hazoase și comice. Așa cum mi se întâmplă de regulă cu primele versiuni ale creațiilor mele, textul mi-a lăsat o senzație de eșec, simțind că am ratat un subiect cu uriașe posibilități teatrale. Când am început să-l corectez, nu m-am gândit că-l voi reface de câteva ori în următorii cinci-șase ani și că Pe malurile Tamisei va fi – la fel ca și povestirea Cachorros (Cățelandrii) pe care am scris-o în anii șaizeci – textul la care aveam să scriu cele mai multe versiuni până să ajung la una care să mi se pară acceptabilă.

Oare ce-i lipsea dramatizării acelei întâlniri londoneze dintre cei doi prieteni? Ce simplu ar fi să construiești o poveste convingătoare dacă ne-am da seama din capul locului ce anume șchioapătă: ce îi lipsește sau ce îi prisosește unui text? Cel puțin în cazul meu nu e simplu niciodată. E vorba de o senzație, o presimțire, o tainică intuiție ce precedă cunoașterea obiectivă, aidoma straniei certitudini care mă face să știu că povestea pe care încep s-o inventez e un roman sau o piesă de teatru. Ceva îi lipsea textului meu, căci nu simțeam în el nici un mister, iar după întâlnirea inițială și uriașa surpriză a lui Chispas – când recunoaște în femeia care-l vizitează în eleganta suite a hotelului Savoy pe cel mai bun prieten din copilărie – piesa devenea statică, previzibilă, ba chiar rigidă, trenând și pierzându-și substanța.

În câteva rânduri am băgat într-o mapă Pe malurile Tamisei și am lăsat-o să-și doarmă somnul poveștilor nenăscute. Dar brusc ceva sau cineva îmi sugera o idee care-mi reda entuziasmul și bucuria de a continua să rescriu acea piesă nefinisată. De cele mai multe ori erau mici completări, până când într-o zi am descoperit că-i confeream o mai mare consistență personajului Pirulo / Raquel Saavedra dacă, prin anumite lucruri dezvăluite despre prietenul său Chispas, devenea tot mai puțin un personaj locuind în realitatea concret-obiectivă – ca Chispas Bellatín – și tot mai mult în diafana realitate subiectivă a memoriei sau poate în pura fantezie ori în vis.

Astfel, în chip subtil, imprevizibil și chiar involuntar, Pe malurile Tamisei a devenit cu totul altceva față de ceea ce-mi propusesem inițial. Acțiunea nu se mai petrece în lumea reală, veridică, ci în pura subiectivitate a lui Chispas, un teritoriu care, deși pare plămădit inițial doar din amintiri tandre și dureroase, e de fapt – lucru pe care-l descoperim în final – doar un teritoriu populat de invenții: o lume a ficțiunii. Astfel, și în piesa aceasta, dincolo de ceea ce-mi propusesem ca subiecte principale ale poveștii – prietenia, formarea unei identități ca act vital creativ și rebel, ritualurile și maleficiile sexului în viața tainică a oamenilor – mi s-a impus o temă regăsită în numeroase romane și în toate piesele de teatru pe care le-am scris: ficțiunea și viața; rolul pe care prima îl joacă în cea din urmă, felul în care cele două se hrănesc una pe cealaltă, cum se topesc, se resping și cum împlinesc destinul fiecărui om. Firește că scena este spațiul privilegiat pentru a reprezenta acea magie din care e plămădită și viața oamenilor: acea altă viață pe care o inventăm, fiindcă n-o putem trăi cu adevărat, ci doar visa cu ajutorul splendidelor minciuni ale ficțiunii.

Minciunile pe care și le spune Chispas, luându-și un mic respiro din încărcata-i viață de om de afaceri, între două întâlniri de lucru, pe malurile bătrânei Tamisa, sunt doar jumătăți de minciuni, firește, căci grație lor un adevăr tainic și ultrasecret al persoanei lui își croiește drum prin propria-i conștiință. Poate că povestea aceasta îi va ajuta pe spectatori să recunoască adevărurile tainice care ne fac și pe noi – oamenii obișnuiți – ca și pe Chispas, să rupem cămașa de forță a existenței cotidiene: fugind spre imaginar și simțindu-ne mai bine sau pur și simplu trăind alte aventuri decât cele îngăduite de viața reală. Ca toate jocurile și acesta poate avea consecințe primejdioase, dezvăluind, ca o oglindă magică, niște adevăruri incomode, adânc îngropate în personalitatea noastră, amintindu-ne că, fără s-o știm sau fără a vrea s-o știm, la rândul nostru înfățișăm, disimulăm și inventăm – creând și recreând continuu – acea poveste a vieților noastre pe care doar moartea va ști cum s-o sfârșească.

În ianuarie și februarie 2008 am asistat, în spațiul primitor al Teatrului Britanic din Lima la repetițiile piesei Pe malurile Tamisei, în regia lui Luis Peirano. Observațiile și sugestiile acestuia, precum și cele ale celor doi actori – Bertha Pancorvo și Alberto Ísola – au fost extrem de utile, îngăduindu-mi o revizuire finală și introducerea unor modificări de ultim moment. Eu și textul acesta ne despărțim acum. Am călătorit o vreme împreună și, chiar dacă uneori mi-a mai provocat insomnii și destule bătăi de cap, o să-i duc dorul cu siguranță.

MARIO VARGAS LLOSA

Lima, februarie 2008

Cameră luxoasă, în hotelul Savoy din Londra, cu vedere spre Tamisa. Epoca actuală.

PERSONAJE:

CHISPAS BELLATÍN, în jur de 50 de ani

PIRULO SAAVEDRA / RAQUEL SAAVEDRA, aceeași vârstă

Personajul PIRULO / RAQUEL poate fi interpretat de un actor sau de o actriță

În întuneric, o larmă incipientă și confuză. Zgomote de aeroporturi, avioane, trafic de mare oraș și o adevărată babilonie – în engleză, franceză, spaniolă, rusă, portugheză, japoneză – de hoteluri de lux. Glasuri impersonale și mecanice anunță plecarea, decolarea, aterizarea și sosirea zborurilor OX10, 011DX, OX12D, OX13 la New York, din New York, la Londra, din Londra, la Paris, din Paris, la Lima, din Lima. Printre formulele convenționale ale recepționerilor de hotel care își întâmpină călătorii se distinge un nume: Bellatín. „Welcome to the New York Four Seasons, Mr. Bellatín“, „Soyez le bienvenu au Ritz, Monsieur Bellatín“, „Bienvenido al Hotel Palace, señor Bellatín“, „Welcome to London, Mr. Bellatín“, „Welcome to the Savoy Hotel, Mr. Bellatín“. În întuneric, ivindu-se din haos, limbi străine și zarvă, se decupează chipul neliniștit, asudat, plâns? al lui Chispas Bellatín. Un glas de femeie la telefon: „Sunt doamna Saavedra, domnule Bellatín“. „Da, da, Saavedra, sunt domnul Bellatín“. Roșu la față, parcă sufocându-se, își descheie cămașa, își lărgește nodul de la cravată, privește ceva, poate chiar pe el însuși în oglindă, tresărind neputincios, iritat, speriat. În ușă se aud niște bătăi discrete, bătăi care cresc în intensitate, înlocuind celelalte zgomote, în timp ce lumina cade pe o suite a hotelului Savoy. Chispas se încheie la cămașă, își aranjează cravata, își netezește părul, își studiază expresia feței. Calm, deja stăpân pe sine, se duce și deschide ușa.

Intră Raquel Saavedra.

CHISPAS: Poftiți, intrați doamnă. Dumneavoastră sunteți…?

RAQUEL: Raquel Saavedra, da. Încântată de cunoștință.

CHISPAS: Intrați, intrați. Luați loc, vă rog.

RAQUEL: Mulțumesc frumos. Iertați-mă c-am venit așa, pe neașteptate.

CHISPAS: Nu vă faceți probleme. (Pauză.) Adevărul e c-am fost foarte surprins când m-ați sunat.

RAQUEL: N-o să vă rețin mult. Îmi închipui că sunteți un om extrem de ocupat.

CHISPAS: (Scrutând-o cu privirea.) Ei bine, da, sunt. Foarte ocupat. Chiar acum mă aflu aici, la Londra, pentru o întâlnire de afaceri importantă. Adevărul e că, în orice altă situație, nu v-aș fi primit niciodată. Dar, fiind vorba despre sora lui Pirulo…

RAQUEL: Da, știu foarte bine. Dumneavoastră și fratele meu erați prieteni apropiați, intimi, nu-i așa?

CHISPAS: Eram ca frații. Mai mult decât frați. (Pauză.) N-am mai avut niciodată un prieten ca Pirulo, vă jur. Dar, scuzați-mă, nu v-am oferit nimic. Vreți să beți ceva?

RAQUEL: Un pahar cu apă, mulțumesc.

CHISPAS: (Îi servește un pahar cu apă minerală și își ia și el unul.) Ei bine, ce face el? Unde e? Pirulo locuiește aici, la Londra?

RAQUEL: Drept să spun, nu știu unde acum. Stă câteodată și aici, da. Dar uneori îi pierd urma, luni de zile. Și deodată reapare, ca Fiul Rătăcitor. O să-i pară tare rău când o să afle că prietenul lui din copilărie a trecut prin Londra și nu l-a văzut.

CHISPAS: Ei, asta chiar n-o mai cred. Căci dacă în treizeci și cinci de ani n-a dat nici un semn de viață, înseamnă că nu prea i-a fost dor de mine. (Pauză.) În schimb, mie, dispariția lui Pirulo mi-a provocat o adevărată traumă. Nu-mi venea să cred că, fiind așa de legați, trup și suflet practic, a putut să dispară în felul ăsta. Fără să-și ia rămas bun, fără să scrie nimic niciodată. Ce s-a întâmplat de fapt? De ce s-a evaporat așa, deodată?

RAQUEL: Una din așa-zisele drame de familie, știți dumneavoastră… Dar haideți să nu mai dezgropăm morții…

CHISPAS: (Privind-o mai atent pe Raquel, oarecum neîncrezător.) După treizeci și cinci de ani, nu știu dacă mai contează chiar așa de mult. Dar mă rog, secretele de familie trebuie respectate. (Pauză. Chispas o privește cu mare atenție pe Raquel. Șovăie. În sfârșit, se decide.) Pirulo nu mi-a zis niciodată c-ar avea o soră.

RAQUEL: (Zâmbind, fără a acorda importanță subiectului.) Pirulo nu mă prezenta niciodată prietenilor lui. Cred că îi era rușine cu mine, cu picioarele mele slăbănoage și cu pistruii mei.

CHISPAS: (Fără să-și ascundă neîncrederea.) Dar cum se face că nu v-am văzut niciodată, acasă la Pirulo? Casa de pe strada Ocharán, din Miraflores… Nu cred să mă înșele memoria. Mi-i amintesc foarte bine pe părinții voștri. Don Antonio, care lucra la Primăria din Lima, nu-i așa? Și doña Alicia, cu sandvișurile ei cu avocado și roșii, care îmi plăceau la nebunie. Îmi amintesc până și de micul papagal și de canarul pe care-i aveați în curtea interioară din spate. O curticică cu ghivece cu mușcate. Dar o soră lui Pirulo?? Nu-mi amintesc absolut nimic!! Pe tine, scuzați-mă, pe dumneavoastră, nu v-am văzut niciodată. Sunt absolut convins că nu.

RAQUEL: (Râzând.) În schimb, eu pe tine – mă rog, pe dumneavoastră – v-am văzut de multe ori. Dar numai pe furiș. Fratele meu îmi interzicea să ies și să mă amestec în discuțiile voastre. În plus, nu voia ca tu – în fine, ca dumneavoastră – să știți de existența mea.

CHISPAS: Cred c-ar fi mai bine să ne tutuim, nu-i așa? Cred că suntem de aceeași vârstă sau cam pe acolo. Scuze, știu că doamnelor nu trebuie să le vorbești despre vârstă… (Căzând pe gânduri, intrigat.) Și de ce nu voia Pirulo să știu că avea o soră? Ce prostie!

RAQUEL: Mă rog, fratele meu avea tot felul de ciudățenii. Tu știi mai bine ca oricine lucrul ăsta. (Pauză). Pirulo zice mereu că n-a mai avut niciodată un prieten ca tine.

CHISPAS: (Pauză. Vorbind ca pentru sine.) Nici eu. Până în ziua de azi. Chiar așa zice?? Și dacă e așa, de ce a dispărut brusc, fără să-și ia măcar la revedere? De ce nu mi-a lăsat totuși câteva rânduri, spunându-mi că pleacă? Nu-mi venea să cred că fratele meu de suflet, cel cu care mă întâlneam zi și noapte, făcând planuri de viitor, s-a evaporat așa, pur și simplu. Veneam la voi acasă și don Antonio și doña Alicia îmi serveau tot felul de pretexte așa, aiurea: „a trebuit să plece la studii“, „a primit o bursă“, „o să-ți scrie el“. Minciuni gogonate, firește. De ce nu puteau să-mi spună adevărul? Pățise ceva Pirulo? De ce atâta mister? Oare ce-mi ascundeau?

RAQUEL: Bieții mei părinți erau la fel de derutați ca și tine, Chispas. Născoceau toate pretextele alea, fiindcă nu știau ce se întâmplase. Erau la fel de răvășiți. Și pe ei i-a bulversat plecarea lui Pirulo. Și cred că de-atunci nu și-au mai revenit niciodată.

CHISPAS: Dar unde a plecat Pirulo? Și de ce în felul ăsta? (Pauză.) Poate n-o să crezi, dar dispariția lui Pirulo a fost pentru mine o adevărată tragedie. Mi-a lăsat un gol în suflet. Orfan. Al nimănui. Așa m-am simțit. Lucrul ăsta a însemnat pentru mine sfârșitul adolescenței. Din clipa aceea am devenit adult. (Pauză.) Am crezut că n-o să mai știu niciodată nimic despre el. Când m-ai sunat azi-dimineață și mi-ai zis: „La telefon Raquel Saavedra, sora bunului dumneavoastră prieten din copilărie, Pirulo Saavedra“, am rămas fără grai. Ți s-a părut bizară reacția mea, nu-i așa? Nu-ți spuneam nimic, pur și simplu fiindcă rămăsesem fără cuvinte.

RAQUEL: Tăcerea ta s-a prelungit atât de mult, încât am crezut c-ai închis telefonul. Într-un târziu însă, ai îngăimat: „Pirulo? Pirulo Saavedra?“ Simțeam cât erai de emoționat.

CHISPAS: Păi cum să nu fiu?? După treizeci și cinci de ani! Nu-i deloc ușor. Pirulo Saavedra! O nălucă apărând brusc aici. Adevărul e că-l credeam deja mort…

RAQUEL: Și el a suferit mult, când s-a despărțit de cel mai bun prieten din copilărie. „N-am mai avut niciodată un prieten ca Chispas Bellatín“. L-am auzit zicând lucrul ăsta de mii de ori.

CHISPAS: Dar a cui a fost vina? Nu a lui? Nu eu am dispărut de la o zi la alta. Ci el, nu-i așa? De ce a făcut-o?

RAQUEL: (Pironindu-l de-astă dată ea cu privirea, și coborându-și vocea.) Era foarte supărat pe tine, Chispas.

CHISPAS: Supărat pe mine? Dar de ce atâta supărare? I-am făcut eu ceva? Eram trup și suflet unul pentru celălalt. Nedespărțiți.

RAQUEL: (Pauză lungă.) Haide, Chispas. Nu se poate să nu-ți amintești. Era din cauza pumnului ăla zdravăn pe care i l-ai tras. I-ai spart buza. I-ai umplut gura de sânge. Oare chiar ai uitat?

CHISPAS: (Fără să-și poată ascunde imensa jenă.) Un pumn zdravăn? Eu nu l-am lovit în viața mea pe Pirulo! Ți-a zis el asta? A născocit el treaba asta? Total fals, ți-o jur.

RAQUEL: În sala de sport a Clubului Terrazas. După ce v-ați petrecut dimineața făcând exerciții. Ridicând greutăți. Nu se poate să nu-ți amintești, Chispas.

CHISPAS: (Din ce în ce mai stânjenit.) Te-a mințit. M-a calomniat. Eu și Pirulo nu ne-am bătut niciodată. Nu înțeleg de ce a inventat treaba asta cu pumnul.

RAQUEL: (Foarte calmă și sigură pe sine.) L-ai bătut, Chispas. Un pumn de boxer, în gură. Tu erai foarte puternic. I-ai spart fața. Pirulo a văzut stele verzi, era cât pe ce să leșine. Și i s-a umplut gura de sânge. N-a uitat niciodată lovitura aia. Amintirea asta l-a însoțit ca o umbră, toată viața.

CHISPAS: Dar de unde știi tu toate amănuntele astea, poți să-mi spui și mie??

RAQUEL: Mi-a povestit fratele meu. El îmi spune tot. Pirulo a rămas marcat pe viață de pumnul ăla. Chiar și acum, când are deja o anumită vârstă. Dar nu fiindcă i-ai spart buza. Ci pentru că nu și-a închipuit niciodată că cea mai dragă persoană poate reacționa atât de brutal pentru o prostioară.

CHISPAS: (Furios, ridicându-se în picioare, marcat fiind de amintire.) Nu era doar o prostioară! Înseamnă că fratele tău nu ți-a spus ce-a vrut să facă, brusc, când eram amândoi la duș! Să mă sărute pe gură, nici mai mult, nici mai puțin! Porcăria asta nu ți-a povestit-o, nu-i așa, Raquel? De-asta i-am ars pumnul ăla și i-am spart mutra! A fost o reacție normală; la fel ar fi procedat orice bărbat în cazul meu, nu crezi? Treaba asta nu ți-a mai povestit-o Pirulo!

RAQUEL: Ba da, firește că mi-a povestit-o. (Pauză.) Și mi-a mai zis că s-a căit imediat și că ți-a cerut și scuze. „Iartă-mă, Chispas. Îți jur că n-am vrut să te jignesc. Hai să ne împăcăm, frate. Nu știu ce m-a apucat, Chispas.“

CHISPAS: (Retrăind scena și frecându-se la gură.) „Eu știu foarte bine ce te-a apucat, Pirulo. Treaba e că ești pe jumătate fătălău. Dar bagă-ți bine mințile în cap, cu mine n-or să țină chestiile astea de pederast, să știi. Dacă mai faci o dată treaba asta, nu numai că-ți stâlcesc mutra, ci îți mut de tot capul din loc! Ca să știi, fătălăul naibii!“

RAQUEL: „Îți jur pe ce am mai sfânt că n-o să se mai întâmple niciodată, Chispas. Hai să ne dăm mâna acum, fără pic de ranchiună. Să uităm ce s-a întâmplat, frățioare.“ (Pauză.) Dar tu n-ai vrut să-i întinzi mâna. Ai plecat furios de la Clubul Terrazas, scuipând și făcând un gest scârbos către Pirulo. Ca și cum ar fi fost un jeg, dușmanul tău de moarte.

CHISPAS: Nu-mi mai amintesc toate amănuntele… (Pauză.) Ți-a povestit și asta? Păi atunci, dacă ți-a povestit atâtea lucruri, ți-o fi spus și că m-am dus chiar în seara aceea la el acasă, pe strada Ocharán. Și că i-am lăsat o scrisoare, cerându-i iertare pentru pumn. „Am uitat deja cele întâmplate, Pirulo. Hai să fim prieteni ca și până acum. Dar să nu se mai repete niciodată, asta să fie clar.“ (Pauză.) Dar el n-a mai vrut să mă vadă. Și a dispărut în felul ăla, atât de absurd. Cum poate fi cineva atât de susceptibil, atât de ranchiunos doar pentru un pumn…

RAQUEL: (Atingându-și fața.) Era un pumn zdravăn, Chispas.

CHISPAS: (Râzând, cu un râs forțat.) Mă rog, poate că am exagerat. E drept că eram foarte puternic. Ridicam greutăți. De atunci n-am mai făcut niciodată exerciții. Acum fac doar afaceri. Iar corpul mi-a ajuns o adevărată epavă. (Pauză. Privind-o pe Raquel.) Așadar ți-a povestit chiar și lucrurile astea atât de intime. (Studiind-o de foarte aproape, practic adulmecând-o chiar cu neobrăzare.) Nu semeni deloc cu el, Raquelita. În fine, vorbesc prostii. După treizeci și cinci de ani suntem cu toții doar niște închipuiri a ceea ce-am fost odinioară, nu-i așa? (Pauză.) Cred că Pirulo s-a schimbat foarte mult. I-a albit tot părul? A chelit? I-a crescut burta? Precis că nici nu l-aș mai recunoaște.

RAQUEL: În schimb, eu pe tine te-am recunoscut imediat. Te asigur că nu te-ai schimbat prea mult, Chispas. Același timbru al vocii, aceeași singuranță de sine, aceleași gesturi ale cuiva care știe foarte bine cine e și ce vrea de la viață. Chiar dacă ești ceva mai grăsuț, îți porți cei cincizeci și unu de ani cu multă demnitate. Ești încă un bărbat foarte arătos, Chispas.

CHISPAS: (Între amuzat și derutat.) Și de unde știi tu că am cincizeci și unu de ani? Mi se pare totul foarte ciudat, Raquelita. Și mai ales cum naiba poți să-ți amintești tu glasul și gesturile mele de acum treizeci și cinci de ani dacă noi doi nu ne-am văzut niciodată?

RAQUEL: Poate că tu nu m-ai văzut. Dar eu te-am văzut. Și ți-am zis ce și cum…

CHISPAS: Mi-ai zis, dar tot nu m-ai convins, dacă vrei să vorbesc pe șleau. Și încă ceva: nu cred o iotă din tot ce mi-ai spus. Am multe defecte, dar prost nu sunt. Mie nu-mi închizi gura cu una, cu două, te asigur. Pur și simplu nu se poate ca în toți anii ăia, în căsuța aia de pe strada Ocharán, Pirulo să aibă o soră ascunsă și eu să n-am habar. Casa de pe Ocharán era ca o cutiuță. Treceam zilnic pe acolo, ba mai și înnoptam pe la voi, după câte o petrecere. Dacă ai fi fost acolo, te-aș fi descoperit de o mie de ori. Așa că…

RAQUEL: (Hlizindu-se.) Așa că…

CHISPAS: Așa că încerci să-mi vinzi una gogonată, cât casa.

RAQUEL: (Amuzată.) Și de ce te-aș minți, mă rog frumos?

CHISPAS: Tocmai asta aș vrea să știu și eu, Raquelita. Habar n-am. Dar știu sigur că de când ai intrat în camera asta încerci să mă duci de nas. Te asigur însă că n-o să-ți meargă cu mine. Ceea ce mi-e clar, e că tu nu ești surioara pe care o ținea Pirulo ascunsă în căsuța din Ocharán, fiindcă se rușina, chipurile, cu picioarele ei lungi și cu pistruii ei. Ce tâmpenie ți-a putut trece prin cap! Vrei să-ți spun cine ești tu?

Traducere din limba spaniolă: Luminiţa Voina-Răuţ