Marile fericiri și micile spații

Nu întâmplător, se pare, Adam și Eva umblau „goi“ în grădina Paradisului, înveșmântați doar în starea eterică, înaltă și transparentă a fericirii, deasupra materiei, a gravitației și a greutății, deasupra sorții și a morții. Ispita greutății i-a lovit însă, atrăgându-i gravitațional, de-ndată ce în loc să fie au vrut să aibă… Aripile ușoare și imponderabile ale fericirii s-au evaporat atunci speriate, iar ei au căzut în materie și s-au împroprietărit cu greutatea ei.

Din această răsturnare a situației cu susul în jos, a luat naștere regretul sau nostalgia după aripile ușoare ale fericirii, care, în pofida greutății materiale ce ne apasă de-atunci încoace, continuă să dureze, iată, de mai bine de două mii de ani, adeverind vorbele unui bătrân înțelept, care spunea că doar ceea ce e efemer (a se citi imponderabil) durează cu adevărat.

Dar dacă e așa, de ce lucrurile stau atunci altfel? Căci dacă doar ceea ce e imponderabil durează cu adevărat, în sens valoric, starea de fericire de pildă, de ce ne încăpățânăm s-o căutăm atunci în altă parte, în soliditatea, greutatea sau nonfluiditatea lucrurilor materiale? Oare pentru că nu simțim că fericirea nu e un lucru, ci o stare, izvorând din absența greutății materiale? Nefiind un lucru, ținând de cantitativul „a avea“, ci o stare, ținând de calitativul „a fi“, e limpede atunci că cel mai mare dușman al fericirii va fi greutatea materială, astfel încât, pentru a fi fericiți, ar trebui să aruncăm cât mai mult din acest „bagaj“ material, amintindu-ne o mai veche premisă a fericirii, aceea că „mai puțin înseamnă mai mult“, echivalentă englezescului less is more sau, dacă preferați, franțuzescului moins pour plus.

În această posibilă „ușurătate“ sau imponderabilitate a ființei rezidă miza și provocarea cărții Fericirea trăiește în spații mici, scrisă de eseista franceză Dominique Loreau, binecunoscută cititorilor români, grație publicării cărților sale, într-o formulă grafică de excepție, de Editura Baroque Books & Arts. Pătrunsă de spiritul japonez al țării sale de adopție, constând în cultivarea virtuților simplității și minimalismului, Dominique Loreau ne propune o viziune, o disciplină și un „ghid“ al stilizării, rafinării și distilării plăcerilor vieții.

Excesele materialismului și consumerismului occidental, aservite zodiei cantității, tributare cultului dorinței, proprietății și acumulărilor de orice fel, tocmai pentru că se dovedesc potrivnice fericirii și o strivesc, vor trebui, printr-o disciplină de zi cu zi, eliminate, simplificate, făcând loc simțirii calitative a fluidității sau imponderabilității fericirii și libertății. A ne lepăda și debarasa progresiv, așadar, de greutatea lucrurilor, bunurilor, posesiunilor, poverilor, nevoilor, dorințelor și grijilor materiale, optând, nu pentru cantitativul „mai mult“, ci pentru calitativul „mai puțin“, devine imperativul sau condiția sine qua non a fericirii. „Mai puțin“, așadar, pentru „mai mult“, micșorându-ne material pentru a ne dilata spiritual, devenind mai subtili, mai fluizi, mai ușori, mai imponderabili și mai fericiți.

Această opțiune a simplificării vieții, ținând de o etică, conduce, implicit, la o estetică, precum și la un adevăr sau la o revelație a vieții. Căci așa cum un copac gol, simplificat de frunze, e mai frumos și mai revelator decât unul încărcat de ele, deoarece i se pot vedea, descoperi sau revela golul, conturul, silueta sau forma/esența, tot așa o viață simplificată cantitativ e mai etică, mai estetică și mai adevărată/revelatoare, adică mai fericită.

O etică, o estetică și o revelație, așadar, ce gravitează la Dominique Loreau în jurul simplității, ca spațiu prin excelență producător de revelații. Și pentru ca aceste revelații ale simplității să nu rămână fără un suport concret, Dominique Loreau le transportă în cel mai accesibil și familiar spațiu/loc cu putință, respectiv în casa sau locuința noastră cea de toate zilele, ale cărei dimensiuni, pentru a putea participa la ideal, simbolic sau arhetipal, trebuie să fie mici.

Se pare, într-adevăr, așa cum au intuit mulți poeți, artiști, filosofi, mistici, scriitori sau oameni de geniu, că neobișnuitul, extraordinarul, miracolul, fericirea, revelația sau creația preferă să „locuiască“ nu în spațiile mari, ci în spațiile mici. Leonardo da Vinci, de pildă, un geniu al proporțiilor și dimensiunilor ideale, afirma cu convingere că „odăile sau spațiile mici întăresc spiritul, iar cele mari îl slăbesc“. Același gen de intuiție apare și la Gaston Bachelard atunci când, inversând percepția lucrurilor, ne îndemna să vedem că „în mic e marele“, precum și la Antoine de Saint Exupéry, când ne îndemna să iubim „înfățișarea unei flori în care toată primăvara s-a închis“. Iar exemplele tuturor oamenilor mari care au simțit beneficiile, deliciile și revelațiile spațiilor mici, alegând „să se facă mici“ și să locuiască într-o lume redusă la dimensiunile simbolice ale unei chilii, odăițe sau cămăruțe, știind că spiritul e cu atât mai nelimitat cu cât spațiul e mai limitat, ar putea continua…

Spațiile mici devin, deci, echivalentul spațiilor privilegiate, al spațiilor fericite, al spațiilor revelatoare, în care survine fuziunea dintre aici și acum, adică dintre spațiu și timp, în prezentul imponderabil, revelator și viu al clipei. Dominique Loreau ține să accentueze în acest sens că spațiile mici, contrar a ceea ce se crede, ne furnizează, dincolo de numeroasele lor beneficii practice, materiale, economice, estetice și funcționale, expuse amănunțit în carte, și infinite beneficii și reverii spirituale, spațiile mici devenind astfel expresia echilibrului și fuziunii dintre minte și corp, spirit și materie.

Dacă un spațiu mare, prin excelență rece și impersonal, ne subjugă și ne împovărează, obligându-ne să-l umplem cantitativ cu tot acel „adaos de neființă“, care ne vlăguiește, ne risipește și ne diluează spiritul, făcându-ne sclavii propriei noastre lăcomii sau sclavii lăcomiei altora, un spațiu mic, prin excelență cald și personal, în care „poetic locuiește omul“, ne scutește de această risipă și diluare a spiritului, permițând, tocmai datorită dimensiunilor sale reduse la arhetipal și simbolic, concentrarea spiritului în jurul prezenței de sine sau cu sine.

Într-o lume tot mai strivită de greutatea și obsesia pentru jalnicul și diabolicul „mai mult“, care ne întemnițează, ne condamnă și ne ucide, ca un călău, fericirea, opțiunea pentru„mai puțin“, propusă de Dominique Loreau, devine neprețuita comoară și neprețuit lux, pe care doar un spațiu mic și fericit ni le poate oferi. Și asta deoarece numai un spațiul mic, care e doar al tău, potențează și facilitează ceva ce niciun alt spațiu (mare) nu e în stare, și-anume acel spațiu prețios care e spațiul interior sau spațiului mental, ca spațiu privilegiat al libertății, fericirii și creației, singurul care ne (mai) poate salva de distrugerea, coruperea și entropia lumii exterioare.

Spațiul mic devine, așadar, sinonimul neprețuitul nostru spațiu interior, oferindu-ne luxul neprețuit al libertății și fericirii de a fi nimeni altcineva sau nimic altceva decât noi înșine. Iar dacă, totuși, ne vine greu să credem că „fericirea trăiește în spații mici“, e pentru că încă mai batem la porțile Paradisului cu ciocanele și topoarele, neînțelegând că ele se deschid doar celor ce știu să se facă suficient de mici pentru a trece prin ele.