Nicolae Balotă – 5 ani de la moarte

La 20 august 2014 s-au împlinit 5 ani de la moartea lui Nicolae Balotă (n.26 ianuarie 1925). Între timp, Carmen Andrei a publicat o teză de doctorat pe care i-o consacră și la care a lucrat sub supravegherea lui, precum și o primă ediție din volumul de memorii Abisul luminat (Cartea Românească, 2018), pe care România literară a comentat-o pe larg. De altfel, trebuie spus, copioase fragmente din carte au apărut de-a lungul timpu ­lui în revista noastră. Abisul luminat face parte dintr-o serie memorialistică neîncheiată, din păcate, de care aparțin Caietul albastru și Remember.

Am fost într-o anumită măsură martor la scrierea extraordinarei cărți care este Abisul. Știu și de ce autorul n-a reușit s-o încheie. A început-o destul de târziu, la Nisa, unde s-a stabilit în 1985. Deși era deosebit de harnic la scris, cartea a luat treptat ase ­menea proporții (pes­te 600 de pagini compacte, cu corp de literă mic, în forma tipărită), încât autorul nu-i mai dădea de capăt. „Se umflă ca aluatul de pâine”, mi-a spus el odată. Scria pe un computer imens, ca să vadă textul cât mai clar, care sporea impresia de gigantism. Nu mai văzusem așa ceva.

Scria aproape zilnic câteva pagini, din câte mi-a spus, respectându-și foarte strict programul, care nu era deloc simplu. Cât am locuit în Franța, ba chiar și înainte, în 2002, de exemplu, l-am vizitat în repetate rânduri, împreună cu fiica mea, de care se ocupa Bianca, soția lui, chiar și când se îmbolnăvise grav. Nicu era matinal. Dimineața ne pregătea micul dejun. Cât ne foiam noi, se așeza la computer și își îndeplinea obligația prevăzută la începutul zilei. Apoi o lua pe Ana și plecau la plajă. Era mare înotător. Înotul îi dădea o mare rezistență fizică. Umbla mult pe jos. Într-un rând, invitat de mine la Paris, să conferențieze împreună cu Neagu Djuvara, în cadrul unui Salon du Livre, a vorbit, în picioare, trei sferturi de oră (Neagu, peste o oră!) și ar mai fi vorbit, dacă nu expira timpul acordat de organizatori, fără cel mai mic semn de oboseală. Avea 87 de ani (Neagu, cu câțiva în plus!). Am mers apoi la un restaurant. După aceea ne-a invitat Neagu la o cafenea. În fine, i-am lăsat pe amândoi să facă o plimbare nocturnă prin Paris. Balotă a ajuns acasă, stătea la noi, pe la unu noaptea. Proaspăt, deși plecasem la Salon pe la nouă dimineața. Deși mult mai tineri, eu și Lilian Zamfiroiu, care era mâna mea dreaptă la Ambasadă și care făcuse pe șoferul din cauză că ministrul Teodor Baconschi ne desființase postul cu pricina, eram pur și simplu terminați. Relatez toate astea ca să pot reveni la programul cotidian al lui Balotă. Băteam orașul, pe la brocante sau ne ducea cu mașina pe Coastă, îi vizitam familia fiului lui, ocazie pentru o nouă rundă de înot în piscină (nu și pentru mine!), mâncam de prânz acasă sau la un restaurant, iar după-masă, când noi ne refăceam, Balotă mai scria câteva pagini la Abisul.

Seara aveam nesfârșite discuții… savante. Ziua următoare, când ne trezeam, îl găseam la computer. Abisul s-a scris și s-a tot scris astfel vreme de ani buni.

Balotă era un om profund religios. Și un practicant fervent. Anii formării lui la Cluj și la Blaj sunt zugrăviți în carte cu un imens talent. A stat prima oară în pușcărie, în 1948-1949, cu mulți preoți greco-catolici pe care-i cunoștea. Din păcate, n-a apucat să scrie despre cea de a doua ședere, despre care spune în repetate rânduri că a fost mult mai groaznică decât prima, lucru aproape de necrezut, dat fiind cum o înfățișează pe prima, în cea dintâi treime a cărții. Cultura lui religioasă era excepțională. Și-a prevăzut moartea, după două accidente absolut neașteptate, și i-a spus fiului lui să nu se neliniștească, fiindcă moare cu sufletul împăcat, ca orice om care crede în Dumnezeu.

Despre Abisul se pot spune foarte multe. Teribilele luni de detenție au o pregnanță așa zicând fizică și o intensitate morală unică. Nu pot trece peste un lucru: lumea din care Balotă provine, social și intelectual, pe care comunismul a „tocat-o” mărunt și metodic, ucigând-o, de fapt, se află la o distanță astronomică de lumea comunistă care i-a urmat. Lucrul acesta rezultă ca o tragică evidență din carte. Și mai grav decât atât: supraviețuitorii, ca Balotă și ca nu foarte mulți alții, depun în privința acestui dezastru istoric o mărturie, pe cât de zguduitoare, pe atât de prețioasă. Explozia de cărți de memorii din deceniile ultime, pe care a comentat-o cel mai riguros Dan C. Mihăilescu, a umplut un gol despre o lume românească apusă, care nu mai are, în momentul de față, niciun martor. Eu însumi, născut în anul declanșării Războiului al Doilea, cu toată vârsta mea înaintată, n-am cunoscut-o altfel decât citind memorialistica lui Balotă și a celorlalți supraviețuitori. E rândul nostru să vorbim despre comunism, ai cărui supraviețui­tori suntem noi. O vom face oare cu aceeași vigoare cu care au făcut-o pentru lumea lor Balotă și toți ceilalți?