Încă un solitar

David Dorian, încă un solitar paradigmatic. Împrejurarea că are domiciliul în provincie (orașul Bistrița) îi favorizează condiția, provincia fiind ea însăși o paradoxală formă de solitudine a unei colectivități. În chip natural apare schițat în producția d-sale, în diverse variante, portretul provinciei celei congenere cu propria-i solitudine: „Zi fără noimă. Ploi de toamnă spală/ acoperișuri. Suflă un vînt rece; norii/ se întind în șuvițe de oțel. Pe ferestre,/ chipul de altădată; fluture încremenit/ de ani-lumină în chihlimbar“ (Cădere liberă; pe fereastră). Sau: „Sus, singurătatea torcea veșnicii…/ jos, mirosul putred de lemnării./ Copii adunați din mai multe colțuri ale provinciei/ străbăteau lunga vară fierbinte; se revărsau/ prin păduricea larvară; se zgîriau în tufe de soc./ Pe pajiști improvizau joaca, fără noroc“ (Fereastră, spartă de înserare). Bacovia e prezent cum o cupolă parentală. În acest mediu deopotrivă real și fantast prezentul și trecutul se amalgamează în tiparul unor notații jurnaliere, autorul dînd seama cu conștiinciozitate de succesiunea (frecvent reluarea) trăirilor de care are parte. Pe coala de hîrtie se așterne de-a dreptul figura nudă a vulnerabilității proprii. Detaliile joacă un rol de prim ordin. Ele reconstituie lumea prin proximitățile lor compasionale, suplinesc depărtările, vestesc orizonturi interzise, dovedindu-se apte a consola ființa de absența acestora: „Tînguitoare rostiri, spaime ontice;/ ferestre acoperite; copilării./ Deasupra ușii, cubul de lemn; slinos./ Pînză marcată de un cerc; vicios;/ melodii lent-monotone, mărunt-săltărețe/ la taragot“ (Muzica; cea mai tristă). Pe alocuri fulgurații ale feericelor lumi tabuizate: „întrezăream prin vitralii fericiri mistice./ Lipindu-ne uzi unii de alții, ca flăcările din/ aurore.“ (Copilărie; în ploaie). Nu în ultimul rînd cultul obiectelor umile: „Păpușa fără ochi/ prin care se vede lumea;/ cărțile de povești ce-au hrănit visele speriate./ Duioase atingeri de clape; radioul cu pick-up,/ butoane rotunde și-un ochi de pisică mărindu-și pupila“ (Radio; cu pick-up și lămpi). Provincia constituie spațiul în care clipa se dilată, în care efemerul mimează cu inocență eternitatea pe un fundal postparadiziac: „Să trăiești privind toată viața;/ să ai o fereastră la stradă/ în fața căreia să te-așezi;/ să treacă prin tine lumina toamnei;/ nostalgică, indecisă./ Din nou amintirea paradisului“ (Amintirea paradisului; dimineața). Conclusiv, cîte o cogitație grăbită, cum o acoladă a capitulării: „Chipul lumii cu două fețe: plăcerea și durerea./ Înzestrați cu mii de neuroni pentru a desluși durerea,/ dar nici măcar cu o celulă pentru plăcere./ Plăcerea e un efect masochist al durerii“ (Plăcerea și durerea; gemene siameze). Dar vitalitatea refuzată, opresată nu întîrzie a ieși la suprafață. Sărăcia impresiilor, excesul repetărilor, spectacolul nonstop al monotoniei provoacă nu o dată reacțiile exasperate ale unui senzoriu percutant, pînă la o agitație carnavalescă: „Străzile/ păreau tuneluri de cîrtiță; prin ele se strecurau/ personaje de carnaval: bufoni, cavaleri, midinete,/ vrăjitoare fluturînd eșarfe la mal…“ (Orașul; cu ninsori și Cenușăreasa). Strada hivernală adăpostește dezlănțuiri potatorice cu siderale răsfrîngeri: „Pe străzile potopite de ninsoare/ rătăceau ultimii petrecăreți poftind/ băuturi colorate în distilerii cosmice;/ pahare de șampanie pocnind către stele, alunecări adînci în ultima noapte,/ spre granița, cît firul de păianjen, a răsăritului/ beat de lumina lăuză a dimineții./ Noapte vetustă a unei ierni de poveste,/ sub ferestrele luminate zgîrcit, se-auzeau muzici de cameră, clinchete de pahare“ (Ultimul revelion; adolescent nătîng). O altă supapă a remontării o reprezintă lecturile. Cu înfrigurare, actantul caută în ele afinități, simțămîntul unei reciprocități confesive, aspirînd la o salutară idealizare a propriului existențial. În fruntea autorilor adorați, însuși Proust. După ce, la vîrsta de zece ani, i-au căzut în mînă cărțile romancierului al cărui nume îi suna „ciudat de hazliu“ și din care nu înțelegea „nimic“, poetul nostru îl reia „mai tîrziu cu o încîntare i-ne-galabilă./ Gilberte, Albertine, Odette, ființe ce mi-au aprins gîndurile;/ mi-au lungit încercările de a pătrunde/ eternul feminin; mai ard în memorie;/ delicii ale minții numite sublim/ «la umbra fetelor în floare»./ Iubite ca pistilul de crin,/ deschizîndu-se pornirilor vicios de pure;/ pur vicioase…“ (Sonata lui Vinteuil). Ajungem acum la ceea ce ni se înfățișează drept pivotul existenței solitarului și anume erosul. Mai toate paginile ce ni le oferă apar înțesate de probele atracției insațiabile exercitate de acesta, factor cu un rol capital în suplinirea vidului mundan de care suferă introvertitul. Stare încă din adolescență preconizată, în viitori parametri literari: „Timpul părea nesfîrșit; la ora mesei,/ străbăteau aleile lumii… din colivie./ Îl aștepta o lolită cu față de cretă; buze vopsite. (…) odată construită imaginea, a purtat-o multă vreme cu el; izbăvit de abia/ astăzi după ce a destăinuit-o“ (Fereastră; spartă de înserare). Femeia ilustrează un absolut în condiția sa predestinată, „zîmbindu-i celui ce o aștepta de veacuri;/ sprijinit de-o balustradă“ (Iarnă albastră; așteptări lungi). În celebrarea ei nu lipsesc prețiozitățile, bijuterii verbale ce i se pun la picioare: „Trupul ei se ivise ca o perlă albă și rece/ din cochilia rochiei abandonate pe dig“ (Marină; cozi de salam și pescăruși). Sau: „Uneori o simplă atingere ne stîrnea/ plăceri mai elaborate decît/ cea mai sofisticată tantră“ (Plăcerea și durerea; gemene siameze). Izolarea organică a solitarului reprezintă un unicat răspunzînd dăruitor altui unicat: „dar fiindcă o iubeam, era unică“ (Rochia; în care nu s-a iubit niciodată). Ne vine în minte un Bacovia care, în loc de-a mărturisi „necesitatea unui vin“, ar apărea pururi ebrietat de clocotul eroticesc.