Vasile Dan publică în numărul 6 al revistei pe care o conduce, ARCA, din Arad, un text admirabil în care apără condiția revistelor de cultură. Într-un decalog, poetul definește aceste publicații nu de-a dreptul, spunând ce sunt ele, ci indirect și ingenios, punând accentul pe ce nu sunt ele. El demonstrează convingător că aceste reviste, sub aparența lor de cenușărese ale presei, sunt extrem de importante și de valoroase, căci, în fapt, reprezintă plămânii prin care respiră, se ține în viață literatura sau, cu formularea lui Vasile Dan din punctul 3 al decalogului său, revista literară/ de cultură e „o instituție critică, de valorizare congruentă, uneori cu direcție a culturii scrise. Ea face igienă și ierarhii în câmpul ofertelor literare sau mai noi.“ Alegem articolul din Arca pentru rubrica noastră Efectul de ecou, cu un îndemn special de a-l citi adresat celor care au atacat de curând revistele literare.
„UN DECALOG. Ce nu este o revistă literară/de cultură?
• Nu este o marfă. Nu trăiește din vânzare (tiraj), ci este o valoare a culturii scrise. Datorită acestui lucru, mecenatul (sau subvenționarea, finanțarea) ei, ca al oricărei valori culturale, e nu doar legitim, ci și vital.
• Nu este un ziar fiindcă rațiunea ei ultimă de a fi nu este informația, nici obținerea unor beneficii concrete sau simbolice de putere.
• Nu este nici o culegere de texte literare, fie ele și de valoare, ci o instituție critică, de valorizare congruentă, uneori cu direcție a culturii scrise. Ea face igienă și ierahii în câmpul ofertelor literare mai vechi sau mai noi.
• Nu este o publicație localistă, fie și prin caseta redacțională, ci una deschisă după criteriul valorii, prestigiului și afinităților elective ale redactorilor și colaboratorilor ei.
• Revista literară nu se perimează a doua zi ca ziarul, potrivit butadei „Nimic mai vechi decât ziarul de ieri“. Deși ancorată în prezent, ea aspiră întotdeauna la ziua de mâine.
• Revista literară nu intră explicit și cu program în jocul politic al zilei, ci doar în măsura în care ar afecta-o direct. Substanța ei sunt ideile articulate și original exprimate în creația literară implicită.
• Locul revistei literare e în bibliotecă, pe raftul cu cărți, tezaurizată. Nu la coșul de gunoi unde e aruncat, cel mai adesea, ziarul.
• Revista nu e un sport intelectual individual, ci, paradoxal, unul de echipă. Personalitățile lui nu doar că nu se nivelează, ci, integrîndu-se în grup, își sporesc credibilitatea și valoarea prin afinități elective.
• Revista, precum și cartea, e și rămâne, în pofida înnoirilor tehnologico-electronice de ultimă oră, legată prin ombilic de hârtie, ca suport. Așa cum rămâne pictura ca artă legată de pînză în fața abilităților mereu sporite ale computerului. Varianta ei pe suport electronic, ca dublură, e, însă, categoric un câștig salutar: suplinește difuzarea și facilitează lectura ei uneori în timp real. Dar acest avantaj nu cred că-i anulează condiția ei originară, cea pe hîrtie.
• În ziar se nasc personalități publice accentuate, definite prin putere: de convingere, politică, economică, morală, pecuniară etc. În revistă debutează «scârța-scârța pe hârtie», cel mai adesea disprețuiți de cei mai mulți. Mai ales de cei «puternici». Dar ei devin, poate nu toți, adevărații puternici: post-mortem.“