Cumințenia calofilă

Învăluit în anonimat în ţară, de unde a plecat în 1962 spre a se stabili în Canada, Nicolae Cătănoiu s-a născut la Braşov în 1925 şi a urmat studii de Medicină la Cluj. Tatăl a fãcut avere în perioada interbelică (case, hoteluri, terenuri, podogorii), pentru ca venirea iminentă a comunismului să-l silească să-şi depună milioanele de dolari într-o bancă din Elveţia. Ghinionul a fost că, recurgînd la sprijinul unui intermediar, un avocat căruia prietenia mărturisită pentru Cătănoiu-tatăl nu l-a împiedicat să-l escrocheze fără milă, banii i-au fost trecuţi într-un alt cont, în timp ce numărul de cod ce-i fusese înmînat era fals. Fugind în Occident, Cătănoiu-fiul s-a repezit la banca elveţiană spre a intra în posesia banilor paterni, numai că, avînd un cod fictiv, a rămas cu buza umflată. Cu moştenirea dusă pe apa Sîmbetei, lui Cătănoiu nu i-a mai rămas decît să prindă cheag lucrînd ca medic în Canada, Venezuela şi Nigeria. În 1991 a renunţat la cetăţenia canadiană şi s-a aşezat în Franţa, făcînd însă dese sejururi în Germania, la Bad Wildungen. Spirit calofil, folosind scrisul ca pe o terapie împotriva depresiei, medicul a publicat peste 20 de volume în patru limbi (franceză, engleză, germană şi română), dar fără ca parafa notorietăţii să-i atingă fruntea.

Azi nonagenar, Cătănoiu (sau Catanoy după grafia franceză) e un ins simandicos al cărui jurnal îl parcurgi cu conştiinţa că asişti la un spectacol de erudiţie subţire. Paginile mustesc de amintiri, meditaţii, însemnări de călătorie şi citate în cinci limbi, pe care redactorul ar fi trebuit, dintr-o elementară politeţe faţă de cititor, să le traducă în note de subsol. Cum redarea în româneşte lipseşte, jurnalul e un bric à brac cu alură eclectică, un soi de talcioc poliglot în care nu mai ştii care e limba de bază a autorului (cea în care gîndeşte). Chiar dacă sub unghi cantitativ limba română acoperă cele mai multe pagini, impresia pe care o capeţi e că autorul gîndeşte mai degrabă în franceză.

Trecînd peste acest impediment, volumul e o mostră a spiritului de fineţe. Autorul caută expresia rară, nuanţa infinitezimală sau formula preţioasă. El vorbeşte de „înălţimea epustuflantă“ a laudelor primite de cutare roman sau de „grandoarea efemerului“ din pînzele cutărui pictor. Cătănoiu nu e un gînditor înzestrat cu o viziune, ci un intelectual iubitor de tropi. După gentileţea cu care leagă vorbele, simţi că ai de-a face cu un ins delicat, înzestrat cu o umoare gingaşă căreia nu-i priesc răutăţile în judecarea semenilor. E un bonom ducînd o viaţă de huzur măcar la bătrîneţe, vîrstă care îi prilejuieşte multe accente amare. Bolnav de diabet încă din tinereţe, îndurînd come insulinice din cauza cărora îşi petrece multe zile în spital, Cătănoiu e un depresiv cronic înzestrat cu o poftă copioasă de a-şi descrie marasmul: „Atac anxios în mijlocul nopţii. O cădere abisală, infernală. Frison glacial. Tremur din creştet pînă în tălpi. Paralizat de-o panică violentă, nu reuşesc să articulez nici un cuvînt. Senzaţia de moarte iminentă mă doboară. Spitalizat în serviciul de urgenţă al Clinicei din Senlis, dorm sub acţiunea hipnotică a benzedrinei. Depresia începută cu şase luni în urmă, domolită şi controlată de medicaţia antidepresivă. […] Istorie veche. Angoasa şi vidul interior, achiziţionate în timpul adolescenţei, recidivează mereu, izbucnind aşa pe neaşteptate. O tară genetică! Un blestem ancestral!“ (p. 75). Obsesia prăbuşirii lăuntrice revine asiduu: „În mine totul este haos, dezordine, exasperare, epuizare, depresie, anxietate“. (p. 218).

Multe fragmente au o tentă de lamentaţie seacă, ca o litanie despre singurătatea insuportabilă, nopţile albe, coşmarurile recurente, decrepitudinea vîrstei şi crizele depresive. Autorul e precum o mimoză ale cărei petale se usucă cu atît mai repede cu cît le observă mai atent veştejirea. E ca şi cum cercetarea în amănunt a ravagiilor pe care le aduce senectutea nu face decît să-i iuţească îmbătrînirea, autorul surpîndu-se sub povara atenţiei cu care îşi urmăreşte declinul. Dacă nu s-ar fi băgat în seamă i-ar fi mers mai bine.

Ca oricărui nonagenar, iubirile de altădată îi deschid o rană vie. Sub unghi amoros, are mustrări de conştiinţă, depănînd amintirea femeilor cărora le-a întors spatele. „Ultima noapte, un coşmar dublat de un sentiment de culpabilitate, legat de femeile (B. I. M. E. V. A. F.) pe care le-am abandonat. Avar de un timp preţios, nu le-am acordat decît un pasaj superfluu. Toate au fost răzbunate de W. care m-a înşelat cu amicul cel mai fidel pe care l-am avut în viaţă. O poliţă scumpă“ . (p. 159). Pe acest înşelător înşelat nu-l poţi bănui de vanitate, dovadă uşurinţa cu care recunoaşte că nu are stofă de erou. „Nu am fost niciodată tentat de actele eroice. Libertatea nu are nevoie de martiri. (p. 146)“ .

Liber fiind graţie pensiei generoase, grija de căpătîi e cum să-şi umple timpul. De aceea citeşte, ascultă concerte, merge la tîrguri de carte, contemplă expoziţii de pictură, urmăreşte filme, tot atîtea prilejuri de a mai adăuga cîte un pasaj la un jurnal căruia îi lipseşte calendarul. Anii, lunile sau zilele sunt trecute sub tăcere, în- tr-o carenţă supărătoare de orientare cronologică, de aceea cititorul pluteşte într-un eter atemporal. Doar referirea la cîteva evenimente cu ecou istoric reuşesc să-ţi dea un reper în privinţa anului cînd au fost consemnate.

Măcinat de morbul călătoriei, Nicolae Cătănoiu este un globe-trotter incurabil: bate ţări, taie meridiane, taversează continente, notînd cu sîrguinţă ciudăţeniile pe care le întîlneşte. E un nomad cu o curiozitate acută faţă de ţări venetice sau culturi păgîne. Bizareria e că, deşi mărturiseşte că nu îndrăgeşte turismul snob, el însuşi e un prozelit al pelerinajului cultural: „Detest turismul cultural, ca şi jongleria cultă. Trebuie să fii prudent cu «cunoaşterea» şi respectuos cu ceea ce ea vehiculează. Partea infimă de adevăr pe care o conţine sub o armură complexă.“ (p. 178). După care urmează zeci de pagini despre călătorii în Malta, Bhutan, Tokio, Valea Rhinului, Creta, Madeira, Passau, voiaj pe Dunăre etc. Cînd oboseşte de rătăciri geografice se retrage la mînăstirea catolică din Meschede, un orăşel din Westfalia, spre a-şi rumega sub boltă de chilie orele de anxietate. Asta nu înseamnă că e credincios, dimpotrivă, autorul declară făţiş că nu crede („ateu fiind, nu am acces la graţiile Sfintei Lucia“ – p. 201), ceea ce nu-l împiedică să se roage, sau măcar să cadă pe gînduri în privinţa rostului rugăciunii: „Disperarea ucide, rugăciunea o evită“. (p. 202). Ca să te poţi pronunţa asupra rugăciunii trebuie să fi trăit pe pielea ta ceva asemănător, altminteri remarca aduce a apoftegmă găunoasă, scrisă din ambiţia unei glose fără proptea în realitate. (p. 201).

În fine, uşurinţa cu care osîndeşte un defect livresc pe care el însuşi îl întruchipează dă naştere unor pagini de umor involuntar. De pildă, Cătănoiu afirmă senin că „citatele sunt cîrjele scriitorilor infirmi“ (p. 105) şi, totodată, umple un sfert din volum cu citate în italiană, spaniolă, franceză, engleză şi germană.

Urmează note de lectură sau portrete succinte, închinate unor autori la nivelul cărora nu se ridică: Chamfort, Heidegger, Ezra Pound, Paul Celan, Evelyn Waugh, Osamu Dasari, Geertruida Zelle (Mata Hari), Oskar Pastior, Ernst Jünger, Paul Valéry, Kurt Gödel, George Sand, Frederic Chopin, Peter Ranke, Heinrich von Kleist, Lichtenberg. Dintre români, o singură febleţe: romancierul Gheorghe Crăciun.

Spirit împăciuitor, Nicolae Cătănoiu visează la Statele Unite ale Europei, într-o concordie generală a popoarelor din continent. El înlocuieşte distincţia morală dintre bine şi rău cu discriminarea ideologică dintre progresist (omul automat bun) şi reacţionar (insul obligatoriu rău). De aici impresia unui intelectual naiv, căruia nu ţi-ar lua prea mult timp să-i inculci imaculata concepţie a egalitarismului marxist. Altminteri, Cătănoiu rămîne o minte erudită, cu o limbă cultă, dar fără idei proprii. E genul de autor care, culegînd de pretutindeni opinii, în loc să le pună într-o scară ierarhică, se mărgineşte a le da tuturor binecuvîntarea valorică, cu condiţia să nu încalce tabuurile epocii. Un spirit cuminte, din partea căruia nu te poţi aştepta decît la reverenţe calofile.