Un fir de mărar

Sanda Nițescu (n. 1937, București) a fost o pictoriță și o desenatoare cunoscută, și nu numai în țară; a absolvit Institutul de Arte Plastice în 1959, în clasa profesorului Ciucurencu și a participat la mai multe expoziții înainte de a primi o bursă din partea statului francez, în 1966, cu care pleacă la Paris, unde se stabilește în anul următor. Activitatea sa în filiala pariziană a unei agenții japoneze de comunicare și informații în domeniul artistic, al muzeelor de artă și schimburilor culturale, i-a adus prețuirea și recunoștința ambelor părți și, în 2002, Ordinul „Chevalier des Arts et des Lettres” din partea statului francez. La început, în afara textelor scrise potrivit atribuțiilor sale și a unor colaborări la Radio, nimic nu anunța pe viitorul scriitor într-un artist plastic apreciat și un specialist de competență recunoscută în domeniul său.
Transformarea sau mai bine zis explozia scriitorului care dormita în Sanda Nițescu are loc abia mai târziu, când bucuria convivialității în jurul mesei cu felurile nelipsite dintr-o bucătărie tradițională își cere expresia într-o formă de artă. Destul de târziu găsește timpul să se așeze în fața foii albe și să-și scrie memoriile dintr-o copilărie fericită petrecută în țară, memorii de un tip special care se trezesc și se împlinesc datorită mirosurilor, aromelor și parfumurilor diverselor mâncăruri tradiționale de acasă. Înlocuind atelierul cu amintirea bucătăriei din casa părintească, apartamentul din str.Mendeleev, pictorița lasă penelul pentru a lua creionul dar, fatalitate, creionul își revendică și el drepturile și însoțește amintirile cu schițe fugare a căror sprinteneală sugerează evanescența, caracterul lor disparent și framentar, dar nu mai puțin atașat acestor prețioase locuri ale memoriei. Dormitând sub plapuma preocupărilor profesionale, acest „gust” pentru bucătăreala zilnică sau plăcerea unor colațiuni oferite prietenilor se dovedește a fi motorul reîntoarcerii în anii copilăriei, când pregătirea mesei și prezența tutelară a lui Esti, bucătăreasa venerată de întreaga familie, impune ca emblemă a recuperării trecutului aroma tradițională a prăjiturilor sau a zarzavaturilor intens mirositoare. De aici, deci, dintr-un „brin d’aneth”, dintr-un fir de mărar și o ceapă savant descojită pleacă spendida epopee a mâncărurilor tradiționale și a unei copilării fericite pe care o povestește cartea Sandei Nițescu: scrisă în franțuzește, a apărut întîi în traducerea românească a Irinei Mavrodin, în 1997, ilustrată de un artist și un prieten, Horia Bernea. Ideea îmbinării dintre cuvânt și desen rodește, dar cărțile pe care le va mai publica vor fi ilustrate de ea însăși, inclusiv reeditarea primei, și cred că mai potrivit cu spiritul ei.
dar ce te mișcă în chip deosebit în această carte este mai ales darul extraordinar al acestei artiste atât de multiplu înzestrate de a resuscita în cititor un sentiment amplu și polimorf, invocat curent cu și fără rost, pe care autoarea îl identifică în paginile cărții ca fiind cel de dor, „acest cuvânt atât de românesc”. El este miezul activ al dorinței de a-și reaminti și simți aromele și deci de a găti mâncărurile tradiționale care, toate, duc la recuperarea bucătăriei românești trăite ca o experiență inițiatică. Această vie amintire a gusturilor și mirosurilor familiare și încercarea reușită de a le recrea în mica ei bucătărie pariziană este punctul de plecare al unei adevărate adaptări la noua sa condiție, care include de fapt și aceste experiențe necunoscute acasă („nu știam nici măcar să fierb un ou”), de aici neputând lipsi „mămăliga… elementul central al bucătăriei românești”. Dar este vorba de o întreagă civilizație pe care autoarea o resuscită din amintiri, inclusiv din amintirea zilelor de post de la care i-a rămas savoarea neobișnuită a unor feluri exotice precum prazul cu măsline, pilaful de dovlecei, borșul de verdeață și altele, dintr-o gamă crescătoare până la rafinatul iepure cu măsline, căruia nu i se dă numai rețeta amănunțită, scoasă în evidență printr-un artificiu de paginare (cartea este savant gândită și din acest punct de vedere), ci se povestește întreaga epică de pregătire a lui, pregătirea sosului, împănarea cu slăninuță și păstrarea vreo două zile la frigider, ca să se frăgezească. De la pregătirea banalei mămăligi la povestea iepurelui cu măsline, cititorul parcurge de fapt traseul de la rețetă la imaginar, la poem, și se poate situa în miezul unei civilizații a convivialului: „Dorința de a reînvia gusturile și miresmele din copilăria mea nu se limita la savoarea unui meniu… ea mă îndemna să transmit totodată un întreg mod de a fi, o atmosferă, o ambianță particulară de care, după părerea mea, această cultură culinară nu poate fi disociată”.
Acestui debut, pentru al cărui succes mărturisesc și edițiile în franceză (Paris, 2000, al cărui subtitlu sugestiv este „Imprécis de cuisine roumaine”) și engleză (Londra, 2007, premiată în același an cu Gourmet World Cookbook Awards), i s-au adăugat și alte cărți din aceeași familie a prozelor de observație și totodată de visare, cum este Café, tot la Cartea românească, subintitulată „microtipologie a cafenelelor pariziene”, instituție practic inexistentă la noi (în Franța, spune ea, „e un lucru specific cafenelelor faptul că diferă extrem de mult şi reprezintă diversitatea cartierelor”) care este însă pătrunsă cu ajutorul unui stoc mai important de schițe, desene fluide în maniera caracteristică pictoriței, sau ghidul înflorit al restaurantelor bucureștene Steak de ton roșu sau fasole bătută? Ghid insolit cu 33 restaurante (la Humanitas), dublată de inaugurarea unei rubrici de specialitate în suplimentul „Dilemei”, intitulată Preparate din carte.
O viață atât de plină și trăită atât de intens, la vedere, a lăsat totuși loc și pentru surprize. De la Sanda Nițescu a rămas și un volumaș de însemnări, de „crochiuri” despre Bucureștii pe care i-a regăsit, nu fără surprindere, dar și cu infinită tandrețe, la reîntoarcerea acasă: nu era o întoarcere definitivă, își păstrase și locuința de la Paris închiriind un mic apartament lângă Domenii și pendula între ele, cam de două ori pe an. Volumașul era, de fapt, martorul surprizelor, bucuriilor și nedumeririlor, necenzurate de vreo intenție clară de publicare, adică un adevărat „jurnal”: l-a intitulat Omulețu’ de pe bancă. Acest jurnal scris între 2003 și 2009 a fost dat unei edituri, bănuiesc că tot la Cartea Românească unde apăruse Un fir de mărar în 1997 și va apărea și Le café în 2002, dar a fost refuzat de o comisie sau de un responsabil care nu i-a câștigat încrederea: „Editurile sunt în criză. Mi s-a pus eticheta de specialist în gastronomie și schimbarea de registru poate surprinde; în comisie erau oameni care nu auziseră de mine și nici nu și-au dat silința să-l citească” și în plus, aprecia ea cu spirit autocritic, „Manuscrisul nu era curățit destul de bine și cu asta sunt de acord, era încă un document de travail”.
jurnalul era și este în- tr-adevăr un document neprețuit și trist, schițat de cineva cu spiritul de observație ascuțit de deceniile de pictură, cu finețea și cu dragostea celui care voise să revină și revenise în țara copilăriei și a tinereții sale. Jurnalul sau poate romanul revenirii sale, pus sub semnul acestui omuleț obișnuit care pare să supravegheze el, de pe banca lui prea înaltă, strada și viața cotidiană a cartierului, este însă unul dintre cele mai sensibile documente ale atmosferei care domnea în Bucureștii în curs de înnoire, atmosferă tristă și apăsătoare care nu este fără legătură cu marile jocuri politice care l-au făcut pe președintele Emil Constantinescu să refuze în chiar acel an 2010 o a doua candidatură la funcția cea mai înaltă a statului cu explicația: „M-au învins serviciile”. Într-un mail din 30 ianuarie îmi scria despre acest volumaș: „Principiul meu a fost să notez cu scrupulozitate tot ce văd, asa cum un jurnalist face cu un reportaj. Acțiunea va trebui să decurgă, să se plieze din acest document brut”. Dar textul există și el ar trebui să fie publicat. Este una dintre primele datorii pe care le avem nu numai față de pictorița deosebită care a fost Sanda Nițescu, ci și față de noi înșine: iată-ne văzuți de ochiul cuiva care ne iubea.
Personalitatea și opera Sandei Nițescu depășesc granițele unei singure discipline, ale unei singure arte: farmecul operei și personalității sale se datorează ușurinței cu care navighează între cele preferate, împletindu-le cel mai adesea într-o rafinată și inseparabilă uni tate. La șapte ani de la dispariția sa, cred că locul în care opera și figura Sandei Nițescu ar fi puse cel mai bine în valoare și ar ajunge mai ușor la „destinatar” ar fi Muzeul Național al Literaturii Române, cunoscut prin atâtea inițiative fertile și manifestări reușite, cu specialiști de calitate, care ar putea edita/reedita și unele dintre cărțile sale, și expune câteva dintre pânzele sau desenele sale. Ar putea fi evenimentul acestei toamne.