Posedatul zburător

A-l citi pe Rudolf Steiner începînd cu cărţile de doctrină înseamnă a-ţi tăia orice punte de comunicare cu el. Insul e atît de enorm în revelaţiile pe care ni le pune pe tipsie că stupoarea pe care ne-o provoacă întrece dorinţa de a-i descâlci misterul. Felul senin cu care îţi trînteşte în faţă profeţii pe care nici Sfîntul Pavel nu le-ar fi putut digera te pune în neputinţa de a-l lua în serios. Cînd pe deasupra afli că intuiţiile i-au fost dictate de entităţi aflate undeva departe, într-un rang cosmic superior speciei umane, simţi nevoia să te laşi păgubaş, precum un debil ce renunţă la efortul de a-l înţelege. Căci, judecate cu măsura raţiunii comune, afirmaţiile lui sunt meteoriţi picaţi din galaxii suprafireşti, o pletoră de gărgăuni oculţi pe care nici un om cu scaun la cap nu le acceptă.

Schimbînd ce-i de schimbat, gîndul mă duce la un echivalent românesc, e drept la scară mult mai mică, a antropozofului austriac. E vorba de Lorin Furtună, clarvăzătorul care, în urmă cu mai bine de un deceniu, rostea prorociri atît de firoscoase încît îţi lua piuitul: dacă îi dădeai crezare, apocalipsa bătea la uşă, iar împărăţiile reptiliene, ahrimanice sau goriliene îşi disputau supremaţia pe amărîtul de Pămînt, şi nu oricum, ci iscînd un război total prin mijlocirea atacurilor energetice. Cînd îl ascultam, un sentiment de levitaţie neverosimilă, precum o plutire între trăsnăi descreierate şi deliruri serafice, îmi copleşea mintea. Zărghit pînă la pragul precis al delirului religios, insul era fascinant în gîlgîitul de scorneli din nebunia lui. Aplombul cu care vorbea nu îngăduia împotriviri, în vreme ce privirea sticloasă nu aştepta decît supunere. Pe cînd din gură îi ieşeau cele mai fioroase elucubraţii la scară pămîntească.

Fără doar şi poate, a-l pune pe Steiner în analogie cu energumenul nostru e, dacă nu o impietate trădînd reaua-voinţă, măcar o exagerare ca semn de amatorism. Spun asta spre a întîmpina bănuiala că sunt un prozelit al maestrului de la Dornach, orăşelul din Elveţia unde Steiner şi-a ridicat, în perioada interbelică, templul antropozofiei sale.

Numai că autobiografia pe care ne-a lă- sat-o (Cursul vieţii mele) e o carte atît de corentă, ba mai mult o lucrare atît de cultă în litera ei, încît a-l lua pe austriac drept un şarlatan înzestrat cu viclenii manipulatorii dovedeşte o obtuzitate crasă. E un alt fel de a spune că autobiografia lui Steiner, pe care nu a apucat s-o termine din pricina morţii premature (avea 64 de ani), este calea cea mai lesne de a ne apropia de miezul gîndirii lui. O gîndire autentică, cu neputinţă de ignorat.

Viaţa acestui picat din cer e un testimoniu al întîlnirilor hotărîtoare. Nu afli în ea detalii personale, amănunte amoroase, cu atît mai puţin izbucniri maliţioase din pofta de a-şi terfeli duşmanii. În schimb întîlneşti o veritabilă Bildungsgeschichte (istorie a formării), în cursul căreia drojdia instrucţiei i-a crescut din trei factori: intelectualii pe care i-a întîlnit, cărţile pe care le-a citit şi, în fine, partea cea mai greu de înţeles, revelaţiile de care a avut parte în urma vieţii intense în afara trupului.

În gimnaziu, Rudolf Steiner (născut pe 27 februarie 1861, într-o familie austriacă) este atras cu precădere de matematică şi fizică, în a căror exactitate vede modelul oricărui tip de cunoaştere. Dar în acelaşi timp trăieşte o bizară atracţie faţă de slujbele religioase, în al căror ritual găseşte un soi de împlinire pe care ştiinţele riguroase nu i-o pot da. La şcoală, urmăreşte concentrat formule, ecuaţii şi raţionamente, pentru ca în biserică o exaltare bătînd spre răpire să-i clatine fiinţa. Nici el însuşi nu-şi poate lămuri ce i se întîmplă, dar despicarea aceasta lăuntrică, între forma raţională a unor adevăruri verificate în concret şi certitudinea că adevărata realitate nu poate fi prinsă în scheme raţionale, e trăsătura timpurie a tînărului posedat. Mai precis, la 11 ani, Rudolf Steiner, graţie unui fler pe care îl poţi numi oricum – clarviziune, scrînteală sau al treilea ochi – ştie că dihotomia occidentală dintre materie şi spirit e o convenţie păguboasă din cauza căreia cultura apuseană a luat-o razna.

În capul lui, atomii sunt rezultatul unor forţe spirituale, la fel cum sufletul fiecărui ins este o prelungire a spiritului universal. Mai mult, lumina nu este alcătuită din culori, ca şi cum ar fi putut fi descompusă în spectrul celor şapte nuanţe cromatice, ci lumina este stihia primordială care face cu putinţă cele şapte culori, dar o stihie cu rol de verigă mijlocitoare între Dumnezeu şi sufletele noastre. Dacă îi cereai lui Steiner să privească materia ca pe o aparenţă grosolană în spatele căreia se ascunde un spirit divin, ar fi ridicat din umeri: materia nu are nimic în spatele ei, fiind ea însăşi manifestarea spiritului divin. Monism total, fără scăderi dictate de nevoia de a ocoli aporiile panteismului.

De aceea, atunci cînd contemplăm natura, nu vedem o coajă inertă dincolo de care clipoceşte marele adevăr izbăvitor, ci natura este chiar forma de apariţie a spiritului. Cine ştie să contemple în chip autentic natura vede în ea forma spiritului divin. Numai că pentru aceasta e nevoie ca ochiul contemplării să se lepede de gînduri teoretice, ceea ce e totuna cu a zbura în afara pielii trupeşti.

Steiner a respins mereu gîndirea abstractă, susţinînd că ideile la care a ajuns sunt rodul unei contemplări directe a naturii. Idolul lui a fost Goethe, pentru ca maestrul lui să fie el însuşi. De aici încăpăţînarea cu care afirmă că nu plăsmuieşte teorii, ci descrie ceea ce vede în virtutea unor trăiri spirituale de ordin interior. Doctrina lui este rezultatul unor vedenii pe care le-a primit graţie fulguraţiilor suprafireşti. Cînd însă este vorba să spună în ce anume constau fulguraţiile, clarvăzătorul nostru capătă o tentă ambiguă, evazivă şi lipsită de claritate. Oricum, ar fi o greşeală să credem că aversiunea lui Steiner pentru abstracţii i s-ar fi tras dintr-o inaptitudine pentru speculaţia de ordin filosofic. Dimpotrivă, nu a fost gînditor pe care tînărul studios, cu o precocitate pe care nici cei mai înveteraţi duşmani nu i-o tăgăduiesc, să nu-l fi citit cu creionul în mînă.

Critica raţiunii pure a studiat-o pe cont propriu la 14 ani, pentru ca la 15 ani să transcrie cuvînt cu cuvînt Doctrina ştiinţei a lui Fichte. Cu Hegel şi-a petrecut nopţi albe în încercarea de a descîlci paşii de înaintare a conceptelor din Știinţa logicii. I-a cunoscut faţă către faţă pe Franz Brentano, cu a sa Multiplă semnificaţie a fiinţei la Aristotel, pe Eduard von Hartmann cu al său Inconştient, şi a avut prilejul să-l vadă la Weimar pe Nietzsche, cufundat în noaptea nebuniei cronice, prăbuşit într-un fotoliu din casa sorei.

Volumul e cu precădere un periplu al întîlnirilor în spirit, nici urmă de detalii personale nepătîndu-i paginile. O galerie uriaşă cu zeci de portrete de profesori, poeţi, filosofi sau muzicieni, din a căror fiinţă autorul se hrăneşte la propriu, ca dintr-un cîmp de stihii subtile. Mai mult, Steiner comunică cu duhul morţilor, iar femeile, cînd apar, nu au nici cea mai mică aură erotică, căci autorul vede prin nurii lor, scrutîndu-le fiinţa spre a le admira înălţimea morală. În ochii lui, o femeie este fermecătoare numai în măsura în care poate purta un dialog riguros despre sensul vieţii. Nici o aluzie amoroasă, nici un subînţeles pidosnic. Doar într-un singur loc, unde face teoria celor trei trupuri pe care orice om le are (corp fizic, eteric şi spiritual), spune că învelişul eteric al fiecăruia are sexul opus celui fizic. Bărbatul are un corp eteric de esenţă feminină şi invers, teorie pe care o vom întîlni mai tîrziu la Jung sub forma lui anima şi animus.

Metempsihoza este premisa pe care stă concepţia lui Steiner: murim spre a ne întrupa, apoi iarăşi murim spre a reveni în trup, şi asta fiindcă avem o lecţie de învăţat, fără de a cărei însuşire lanţul palingenezei nu se va întrerupe. Viziunea e consolatoare pentru lichele, cărora li se mai dă o şansă după o viaţă pe care şi-au irosit-o în nemernicii, şi este hortativă (moralizatoare) pentru oamenii nobili, căci li se dă promisiunea unei împliniri postume în schimbul coerciţiei la care şi-au supus fiinţa. Că viziunea lui e curat eretică sub unghi creştin e la mintea cocoşului, dar culmea este că Steiner vorbeşte cu evlavie despre Hristos, episodul Golgotei fiind un moment crucial în destinul pe care spiritele îl au în uriaşul malaxor de generaţii, epoci şi eoni din care e alcătuită iconomia nevăzută a universului.

Rudolf Steiner nu are talent, în schimb are eleganţă în expresie, politeţe în judecată şi claritate în frază. Nu scrie ca să convingă, căci ştie prea bine că viziunea lui nu poate trece prin sita gîndirii comune, ci scrie ca să lase mărturie despre o viaţă a cărei cheie istoricii, filosofii sau biografii nu o deţin. Fără o minimă afinitate cu genul acesta de scrieri, Steiner poate fi lesne etichetat drept scrîntit sau escroc. Şi totuşi, alături de Gurdjieff, Keyserling sau Vasile Lovinescu, Steiner intră în rîndul unei tagme aparte de spirite insolite: tagma acelor posedaţi care continuă să incite posteritatea în ciuda neajunsului că nici o generaţie nu i-a înţeles.