O iubire imperisabilă

În contrast cu donjuanismul de-atîtea ori transparent în poezia modernă, pentru Mircea Petean Ana reprezintă o iubire absolută. O iubire simbolică similară celei întrupate în Euridice, dar mai curînd, dată fiind evoluția sa în direcția unei căsnicii durabile, în Penelopa. Impasibil la mobilitatea erotică a contextului, poetul înțelege a o omagia pe cea care i-a devenit soție printr-o fastă intervenție a destinului ce i-ar fi semnalat-o anticipativ: „Primul poem al Anei l-am scris încă înainte de-a o cunoaște; așteptam apariția ei și poemul cu pricina poate să-i fi grăbit apariția, cine știe?“ Și nu doar atît, mărturisind că însăși condiția d–sale literară s-ar fi articulat grație ivirii acestei ființe cu rol de mirabil fenomen: „Toate dibuielile de pînă atunci mi s-au revelat ca atare: simple exerciții în vederea unui parcurs de lungă durată“. Încă mai mult, ar fi fost vorba de un legămînt congruent nu doar cu durata întregii vieți, ci și cu alte înfățișări decisive ale acesteia: „Am scris și voi scrie în continuare la Poemele Anei, cîte zile voi avea (…) Este vorba despre o religie și despre o estetică în același timp“. Adorația e așadar fără limite. Ea se confirmă printr-un patetism emergent deopotrivă din ființă și din lucruri, din existențial și din cuvînt, învăluindu-le într-o unică mantie glorificatoare: „vreau să te strig/ pe nume/ cade ca o sămînță/ depărtarea/ cuvîntul nu se rostește – / se în-ființează// mă cheamă din marginea/ ceea/ răvășesc la doi pași de/ aici/ hățișul de carne și sînge/ al celui mai aproape/ al celei mai aproape/ cu mîinile oarbe“ (1). În imaginarul exaltat în care pășește de mînă cu Ana, autorul străbate mai întîi peisajul originar al ambilor, cel transilvan, cu al său văzduh eterat purtînd transcendențe rezonante, căruia Blaga i-a fixat prototipul: „micile altare ale ciupercilor/ și ale bureților de rouă/ adînc insinuant mirositori// țepi de măceș în carne și flori la ureche/ dealul se înalță-n priviri – / la un punct în eter/ nesilit se-ncovoaie“ (p. 33). Laolaltă cu cea a firii potolit văratice, magia erosului se arată continuu productivă în text. Întreaga existență pare a nu fi decît un bucuros sacrificiu în vederea verbalizării sale: „chiar sub ochii noștri pădurea/ – un miez de pădure lipsită de primejdii –/ se metamorfoză în cuvînt// am așteptat răbdători împreună/ ca fructul ploii să se pîrguiască/ în lumina acelui cuvînt“ (p. 37). Treptat se înscriu secvențele unei biografii nu o dată cenușii, trudnice, circumscrise unei epoci care punea la încercare sensibilitatea și caracterele umane: „nu există idei/ nici senzații/ există numai urduroasele corăbii/ naufragiate-n ochii mei// ninsoarea devine ploaie/ și ploaia ninsoare/ aprilie-i tot o confuzie/ între cioară și privighetoare (…) se amînă decizii/ se merge ‘nainte/ există numai urduroasele corăbii/ pline de cuvinte“ (p. 60). Aluziile la constrîngerile atotprezente odinioară sunt frecvente. E astfel conturat un tablou al unui mediu ostil inclusiv libertății afective pe care cuplul e nevoit a-l străbate precum un test. Rostirea e cenzurată, amarul e obștesc, grandoarea naturii singură împlinește o funcție consolatoare: „aud/ și ascult/ cum liniștea e redusă la tăcere – / cad bulgări de pămînt/ peste cîntecul ferecat al vieții“ (p. 61). În atari circumstanțe Ana devine un confident lîngă care înamoratul autor așteaptă înfiorat vremuri mai bune: „Ana/ i-auzi cum foșgăie surd ca omizile/ se înalță – solemne coloane oarbe – / drept în fața ta/ adulmecă mut caprele negre de pe craterele lunii/ trec în balans – personaje din ce în ce mai însemnate/ dar vai și mai puțin băgate în seamă// așteaptă cu mine/ ca iarba serii/ să acopere rănile“ (p. 56). Vremuri ce se anunță după o lungă adăstare. Cei doi soți pot în fine călători în Occident, ceea ce le dă prilejul de a contempla priveliștile acestuia, în raport contrapunctic cu cele natale, pline de culori vii, de sunete stridente, de o mulțime animată: „Centrul Sportiv al Asociației de Locatari e plin/ de rumoare după-amiaza/ atunci frunzele salcîmilor viței de vie și pinilor tremură/ scuturate nu într-atît de suflul tramontanei cît de rîsetele/ conversației și cîntecele zbierate ale pensionarilor roșii/ care bat cărțile de istov sau joacă pétanque“. (p. 112). În contact cu străinătățile se activează simțămîntul apartenenței etnice a cuplului care ezită ușor intimidat între naturala cumpănire a tonului și ceremonialul scriptic ce s-ar cuveni închinat noilor perspective (p. 114). Dar mitizata iubire rămîne în toate condițiile intangibilă. Cu un pururi împrospătat elan mai curînd caracteristic unui amant decît unui soț cu un îndelungat stagiu, bardul o cheamă pe Ana în orizontul unei tandreți infinite, al unei euforice izolări de lume, posibile tocmai pentru că ardentul sentiment împărtășit a absorbit în sine lumea. Aici ecoul versurilor e, peste veac, eminescian: „hai cu mine adînc în noapte – îți șuier/ și voi răsuci pentru tine alean și cutreier// ne vom întinde pe plute pe spate/ și ne vom uita la stelele îndepărtate// îți voi șopti cuvinte nemaiauzite/ iar tu-mi vei povesti vrute și nevrute/ dar ce spun eu/ tu nu trebuie să zici nimic/ tu nu trebuie să faci nimic/ lipiți unul de celălalt fi-vom una/ una vom fi și nimeni și nimic nu ne va putea despărți/ în vecii vecilor“ (p. 129). După toate probabilitățile poezia noastră nu cunoaște un mai fidel, mai impresionant, întins pe un larg arc de timp, cult al iubirii decît cel semnat de Mircea Petean.