Un personaj tragic

Am știut dintotdeauna că aventura vieții lui Nicu Ceaușescu, al treilea fiu al lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu, se va termina rău. Nu că aș avea aptitudini divinatorii, dar, familia­rizat cu literatura, îmi dau seama repede ce se va întâmpla în timp cu un per­sonaj, luând în considerare modul lui de a fi.

Acum câțiva ani, la cununia a doi tineri pe care nu-i cunoșteam și cu care am stat de vorbă doar câteva minute înainte ca ei să ajungă în fața preo­tului, am înțeles instantaneu că după căsătorie nu se vor înțelege, că într-un andoi vor ajunge la conflict și se vor despărți. Fata era capricios-autoritară, abuzivă, iar băiatul, deși timid și lipsit de puterea de a se împotrivi, nu făcea parte dintre cei cărora le convine și le place să se supună. Avea, dimpotrivă, un orgoliu ascuns, care, neexprimat, nu făcea decât să-l chinuiască și să-l încarce de ură. Am alergat într-un suflet la părinții celor doi miri și le-am cerut imperativ să oprească atunci, pe loc, cununia, explicându-le și de ce. Ei m-au ascultat cu atenție, dar nu m-au crezut. (Ulterior, mama băiatului mi-a mărturisit că și ea avea o anumită temere, dar s-a suspec­tat pe ea însăși de prea mult simț posesiv, de gelozie și și-a interzis să intervină.) Peste mai puțin de un an tinerii au ajuns la dispu­te violente, la dușmănie și au divorțat.

Mi-era foarte clar, chiar și privin­du-l de la distanță pe Nicu Ceaușescu, că, așa privilegiat de viață cum părea, va avea o soartă nefericită. Nu i se oferise niciodată, în nicio situație, prilejul să lupte cu viața, era neformat, scheletul lui moral era mai curând de o consistență cartilaginoasă, decât osoasă.

Părinții lui jucau, într-un mod iresponsabil, la mize mult prea mari, iar el nu era decât un băiat răsfățat, vesel și cordial, înclinat spre bravadă și atras de artiști, intelectuali nonconformiști și femei fără prejudecăți. Chiar dacă n-ar fi căzut comunismul (cădere pe care, sincer să fiu, nu o prevăzusem în niciun fel), viața personajului tot ar fi ajuns la o catastrofă. Iar el nu avea cum să se sustragă destinului (nu avea forța morală a altora, nici măcar a fraților săi) ca să trăiască o viață de om obișnuit. Era prins în lumea lui ca într-un angrenaj de roți dințate, din care nu se poate ieși decât făcut ferfeniță.

Am în minte două momente cu acest personaj. Primul este legat de un Congres al UTC, la care Nicu Ceaușescu, ca prim-secretar al UTC, și-a invitat și părinții (bănuiesc că nu din inițiativa lui).

Prezidiul, amenajat ca un amfitea­tru, opus de la înălțime marelui amfiteatru în care stăteau nemișcați ca niște statui participanții la congres, avea prevăzute două locuri separate, bine evidențiate, pentru Nicolae și Elena Ceaușescu. Nicu Ceaușescu, plasat ceva mai jos, cu spatele la ei, vorbea la microfon (de fapt, un buchet de microfoane), adresându-se sălii, dar dând din când în când și citate din cuvântările tatălui său. Atmosfera era încordată, participanții, prin­tre care mă aflam și eu, ca reprezentant al SLAST (aflat sub egida UTC), simulând receptivitatea și entuziasmul de… frică. Dacă unuia i se făcea rău și părăsea sala, era repe­de adus altul în locul lui, pentru ca să nu exis­te niciun scaun gol, care să strice imaginea de ansamblu, triumfalistă, a sălii.

Nicu Ceaușescu vorbea în limba de lemn a epocii, dar mai adăuga și câte o remarcă în limbaj firesc, uneori chiar cu umor. Uimitor a fost faptul că, la un moment dat, a intrat într-o relație de complicitate cu sala, făcând o alu­zie la părinții săi și arătând chiar spre ei cu degetul mare de la mâna dreaptă (în așa fel încât ei să nu vadă gestul).

Vom amplifica – spunea Nicu Ceaușescu – relațiile culturale cu stră­inătatea. Totul depinde de – și aici a arătat spre cei doi– măsura în care ne vom îndeplini obligațiile față de patria noastră, Republica Socialistă România.

Cei din sală au făcut un efort imens ca să nu izbucnească în râs. Spre deosebire de Nicu Ceaușescu, care stătea cu spatele la dictator, ei stăteau cu fața la el și, dacă ar fi râs, ar fi fost văzuți.

Al doilea moment l-am trăit când am mers în audiență la Nicu Ceaușescu, ca să-l rog să mă susțină în încercarea mea de a mă transfera la România literară.

Nicu Ceaușescu m-a primit plictisit, dar amabil, în biroul lui de prim-secretar al CC al UTC. Mi-a indicat un fotoliu în care să iau loc. Cu coa­tele pe birou, cu bărbia sprijinită pe palmele împreunate, m-a făcut să înțeleg că este dispus să mă asculte cu atenție.

Era în 1982. El avea 31 de ani. Eu – 35. L-am privit pătrunzător, preț de câteva secunde, încercând să smulg secretul existenței lui. Părea un personaj luminos și imatur. Își juca dezinvolt, cu un abia sesizabil umor, rolul de înalt dem­nitar comunist. Parcă ar fi vrut să corecteze gravitatea sumbră a părinților săi.

I-am explicat precipitat, aproape înecându-mă de dorința de a-i spune repede totul, cât de mult îmi doresc să lucrez în redacția revistei România literară. Și cât de mult sufăr din cauză că nu mi se dă voie să mă transfer acolo. Simțeam că necazul meu i se pare mărunt și că în curând își va pierde răbdarea să mă asculte până la capăt. În același timp mi-am dat seama însă că, dintr-un fel de bravadă, ar fi vrut să-mi arate cum rezolvă el atunci, pe loc, o problemă care pe mine mă depășea și mă făcea aproape să plâng.

Mă privea ca pe o furnică împot­molită în noroi pe care el o va ridica pe un deget și o va depune pe un loc uscat.

Cei din redacție vă acceptă? m-a întrebat cu aerul că, gata, a înțeles situația și că a venit vremea să acționeze.

Da. Toți.

Și cine se opune?

Dumitru Radu Popescu, preșe ­dintele Uniunii Scriitorilor.

(M-am abținut să-i explic ce anume îmi spusese, confidențial, Platon Pardău, prieten bun cu Dumitru Radu Popescu: că acesta n-are nimic împotrivă să mă angajez la România literară, dar se opun ferm cei de la Securitate. Aveam un dosar prost după ce în anii facultății fusesem anchetat, de ei sau de colegii lor, pentru „afirmații dușmănoase la adresa regimului comunist“.)

Nicu Ceaușescu a chemat-o pe șefa de cabinet și i-a spus scurt:

Fă-mi legătura cu Dumitru Radu Popescu!

În mai puțin de un minut a avut legătura și a început să discute cu aplomb cu președintele Uniunii Scriitorilor. În timp ce vorbea, se lăsase pe spate în scau­nul lui confortabil și mă privea semnifica­tiv, ca și cum m-ar fi asigurat: „se rezolvă imediat“.

Exact cum presimțisem, după câteva schimburi de replici, Nicu Ceaușescu și-a pierdut optimismul

Întâi s-a mirat:

Da?!…

Apoi s-a declarat învins, bâiguind ceva de genul:

A, deci asta era?! Da, nu se poate, e clar…

După ce a închis telefonul, m-a pri­vit cu o compătimire sinceră. Putea să-mi reproșeze că nu i-am dat de la început toate informațiile necesare, dar n-a făcut-o. Mi-a explicat, ușor descurajat, frustrat de plăce­rea de a-mi fi rezolvat spectaculos o proble­mă pentru mine dramatică:

Ați înțeles? Nu vor băieții.

Și mi-a arătat pe propriul lui umăr niște epoleți imaginari.

Am tăcut, înțelegând că pierdusem ultima speranță.

El a adăugat:

O singură persoană ar putea schimba situația: mama mea. Aș putea să vă aranjez o audiență la ea. Dar ea… e imprevizibilă. Mi-e teamă că se va termina rău, nu m-aș mira să vă excludă cu totul din presă. Mai bine lăsați lucrurile așa cum sunt!

(Încă lucram pe atunci la SLAST – „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului“, aflat în subordinea CC al UTC.)

L-am văzut pe Nicu Ceaușescu captiv, ca un om oarecare, în rețeaua de interdicții a sistemului și m-am simt înduioșat. Dar el avea o superficiali­tate voioasă care îl ajuta să depășească asemenea momente.

La despărțire, Nicu Ceaușescu mi-a întins mâna, iar eu i-am strâns-o cu o recunoștință sinceră, ceea ce pe el, bineînțeles, l-a mirat. M-am simțit dator să-i explic:

Este adevărat, n-ați putut să mă ajutați, dar vă mulțumesc că ați încercat.