E surprinzător cum, la vârsta de 20 de ani, Eminescu, devenit „poetul Egipetului“, își formase deja o viziune proprie asupra universului și asupra istoriei, cum vedea deja în țara de pe malurile Nilului leagănul umanității gânditoare. Și mai spectaculos, la o vârstă extrem de tânără își structurase un nou limbaj, șocant prin noutate, utilizat într-un poem în care fiecare strofă posedă cel puțin un vers antologic.
Se-nserează… Nilul doarme și ies stelele din strungă,
Luna-n mare își aruncă chipul și prin nori
le-alungă,
Cine-a deschis piramida și-năuntru a intrat?
Este regele: în haină de-aur roș și pietre scumpe
El intră să vad-acolo tot trecutul… I se rumpe
Al lui suflet când privește peste-al vremurilor val. […]
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint,
Toat-a a apei, a pustiei și a nopții măreție
Se unesc să-mbrace mândru vechea-acea împărăție,
Să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint.
De acum datează obsesia egipteană a gândirii eminesciene, persistentă până târziu. Regăsim aici mișcarea regresivă a gândirii lui Novalis (vezi concluziile din Die Lehringe zu Sais ale acestuia), trimiterile la entitatea „Egipet“ care vor deveni constante (în Sărmanul Dionis apar invocați magii egipteni purtători de mistere, iar într-un final de poem auzim „un jalnic țipet“ care răsună lung, „din noaptea străvechiului Egipet“. Egiptul novalisian a devenit eminescian.
Compunând Ospățul lui Pentaur, Macedonski a ascultat de un impuls polemic. Aurei misterioase și gesturilor hieratice ale Faraonului de la Eminescu el a vrut să le opună un Egipt arheologic, apropiat de ceea ce trebuia să fi fost cu adevărat Egiptul antic. Și atunci ia naștere în fața noastră un peisaj semi-fantastic, o reconstituire parnasiană plină de forme bizare; cât despre versuri, ele doar anunță vag viitoarea mare poezie a lui Macedonski:
Sfinxi pe socluri de-alabastru așezați pe două rânduri,
De la scara care duce pe platforma de porfir,
Roși de vânturi, arși de soare, dar senini de orice gânduri,
S-odihnesc cu moliciune printre flori de trandafiri.
Confruntarea directă cu Eminescu nu i-a reușit – și atunci va continua să aștepte: bine a făcut! Imediat ce Eminescu dispare, în exact același moment, Macedonski devine mare poet; asemenea simetrii în absolut țin mai degrabă de miracol, dar ele există. Cu mici și insignifiante excepții, aproape tot ce scrisese poetul Nopților până spre 1890 nu trecea de nivelul unui post-pașoptism depășit; dacă ar fi dispărut la vârsta la care se îmbolnăvea Eminescu, poetul Macedonski ar fi rămas în literatura noastră la statura unui Sihleanu ori Depărățeanu, ros de invidii.
Imediat ce rivalul său a trecut în lumea umbrelor, Macedonski renaște. Eliberat interior de jugul complexelor, el dă curs pornirilor sale celor mai ascunse, abandonează definitiv romantismul sub toate formele lui și începe să scrie literatură simbolistă. E drept, de un simbolism ornamental, nu de unul al adâncimilor în genul lui Rimbaud sau Verlaine; cele mai bune poezii din volumul Excelsior, compuse după 1890, ca și toate piesele din Flori sacre ori Poema rondelurilor, vor aparține acestui nou Macedonski.
Disputa Macedonski – Eminescu s-a încheiat în mod neașteptat; prin dispariția intangibilului Eminescu, Macedonski se transformă în poet adevărat. În primul deceniu al secolului XX, aflat în fruntea cenaclului „Literatorul“ și adulat de discipoli, bătrânul rival al lui Eminescu se putea sugestiona chiar că a ajuns un poet comparabil cu veșnicul său adversar. Era însă o iluzie. E de ajuns să comparăm Egipetul cu oricare dintre cele mai reușite poezii macedonskiene pentru a vedea, de exemplu, că metaforizarea eminesciană aparține altei galaxii poetice. În confruntarea cu un simbolist, romanticul Eminescu se revendică, în metaforă, dintr-un teritoriu al profunzimilor la care foarte puțini au acces.
Disputa dintre cei doi s-a prelungit, ciudat și abuziv, chiar după moartea lui Eminescu. Titu Maiorescu, scriitorii de la Junimea, admiratorii lui Eminescu și oficialitatea literară a României din primii ani ai secolului au desconsiderat simbolismul și mai ales pe Macedonski, în care continuau să-l vadă pe inamicul poetului național. Mult mai târziu, în ultimii ani de viață ai poetului, simbolismul și poezia macedonskiană vor fi în sfârșit acceptate, iar boicotarea sistematică a poetului Rondelurilor va înceta.
În această ultimă fază a unei dispute inaugurate la 1870, argumentele vor deveni de natură pur literară. Macedonski va putea arbora în sfârșit un aer de învingător doar când câțiva dintre macedonskieni vor glorifica prin ecou poezia maestrului lor. Când acești macedonskieni se vor numi Arghezi, Bacovia, Petică, Minulescu ori Pillat, abia atunci dimensiunile poetului Nopților vor începe să fie reconsiderate și măsurate cu onestitate, la o scară a istoriei în sfârșit obiectivă.