Glose la amarul visului împlinit

Îndeobște, patimile, nu rațiunea, sunt cele care precumpănesc ori de câte ori vine vorba despre evrei, indiferent în ce chestiune. O ură sedimentată istoric răbufnește adesea, iar vinovățiile sunt formulate aproape manierist, fiind invocat, în ultimă instanță, dar cu accent suprem, deicidul. O traumă mai veche de două mii de ani (ca să-l invocăm pe Mihail Sebastian) rămâne nevindecată. Din Evul Mediu în post-modernitate, narațiunile sunt alimentate copios, hrănind retorici antisemite, pe de o parte, sau invocând o supralicitare perversă a problemei, pe de alta. Holocaustul nu a diminuat semnificativ obsesia iudaismului, iar nașterea statului Israel a recalibrat, ca ținte și tehnici de influențare, acel imens depozit de pasiuni însumate (bănci ale thymos-ul, ca fundal generativ al răzbunării) de care vorbește Peter Sloterdijk, în Mânie și timp, considerând că, de la începutul erei creștine, alături de Grecia, evreii au fost și mai sunt „cea mai importantă națiune exportatoare de sisteme de prelucrare a mâniei“. O afirmație curajoasă din partea gânditorului german, pe care o putem evalua cu mai multă acuratețe (și) prin prisma cărții pe care ne-o propune Daniel Gordis.
Autorul nu propune o istorie a evreilor, așa cum au făcut, printre alții, Josy Eisenberg sau Paul Johnson, ci se fixează pe idee de statalitate. După câteva repere obligatorii pentru a înțelege exilul (cel babilonian, iar mai apoi cel post-romanic), suntem aduși în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, mai precis spre finalul lui, în contextul secularizării unor comunități evreiești din Europa, fenomen generat de emanciparea acestora. Pogromurile (cel de la Chișinău, din 1903, este un laitmotiv), antisemitismul tot mai virulent, înscenat prin difuzarea Protocoalelor secrete ale Sionului, o mistificare, un fake pus la cale de ohrana țaristă, determină nu doar o migrație masivă din Estul și Centrul Europei spre America de Nord, ci naște un curent, cel sionist, din care se va revendica, mai apoi, întregul scenariu al întoarcerii din Exilul celor două milenii (mai exact 1762 de ani), într-o „Țară a făgăduinței“ (promisă lui Avraam de către Dumnezeu) între timp ocupată de alții și numită Palestina. Primul congres sionist, cel de la Basel, din 1897, constituie începutul unui drum pe care l-am putea asemăna, simbolic, cu acela parcurs de Moise în fruntea evreilor scoși din captivitate, pe durata a 40 de ani, prin deșert, dinspre Egiptul faraonilor spre Canaan. De data aceasta, evreii sunt mai peste tot în lume. În fruntea mișcării se pune Theodor Herzl, iar sloganul – Evreule, du-te în Palestina! – îl preia, cu infinit sarcasm, chiar de la Győző Istóczy, fondatorul Partidului Național Antisemit din Ungaria (și impresionismul și-a creat faima pornind de la un articol scris într-un ton ironic, depreciativ). După ceva mai mult de 50 de ani, visul sionist a devenit realitate, chiar dacă, așa cum spusese Josef Brenner sionismul a fost obligat „să-și înalțe ramurile înainte de a avea rădăcini“. Numai că visul era livrat la pachet cu un coșmar – revendicarea pământului făgăduit a provocat riposta violentă a localnicilor: războaie, terorism, masacre în rândul civililor comise într-un tandem nefericit.
Sunt aduși în prim-plan și le sunt analizate faptele (având drept criteriu esențial meritul în chestiunea statalității), în afară de Theodor Herzl, Ahad HaAm, Max Nordau, Haim Nahman Bialik, Vladimir Jabotinski, A. D Gordon, Micha Josef Berdyczewski, cel care a rostit fraza „putem fi ultimii iudei sau primii evrei“, dar și Eliezer Ben Yehuda, cu rol imens în crearea limbii iudaice moderne, ebraica, utilizată până la el aproape exclusiv ca limbă a ritualului religios. Firește, de atenție se bucură și Declarația Balfour sau Comisia Peel, eforturile din întreaga perioadă interbelică pentru găsirea unui cămin național evreiesc, ca alternative la Palestina fiind avansate, în diverse contexte, locații diverse (Uganda, Grand Island – New York State, Angola, Madagascar, Tasmania sau Surinam). Alunecarea masivă a Europei spre extrema dreaptă a grăbit, ba chiar a pus presiune pe proiectul sionist, provocând, de asemenea primele proteste violente ale arabilor, cu totul ostili la orice plan al unui viitor stat evreiesc în Palestina. Această ostilitate i-a prins pe britanici la mijloc, ajungându-se la un moment dat la un conflict deschis între aceștia și evreii sosiți, în Alia succesive, askenazi, sefarzi sau mizrahi. Un alt conflict, care ținea de niveluri diferite de civilizație și de cultură, inclusiv religioasă, s-a manifestat între noii sosiți și evreii conservatori, ultra-ortodocși, care alcătuiau vechiul Ishuv (așezările evreiești din Palestina), evident refractari față de mentalitățile seculare ale noului Ishuv, din ce în ce mai important numeric și mai influent.
Daniel Gordis este autor israelian, iar lucrul acesta contează, evident. Un autor arab ar fi scris o istorie a Palestinei evaluând altfel faptele, incriminând un agresor belicos, înclinat spre un proces continuu de purificare etnică a teritoriilor cucerite, ba, mai mult, negând chiar dreptul la un stat propriu al evreilor. Obiectivitatea este un țel imposibil de atins în chestiunea dată, fapt de care D. Gordis este pe deplin edificat. Nu încearcă să-și mascheze empatia, dar are meritul de-a fi coerent într-un discurs în care nu ezită să inventarieze masacrele comise de soldații israelieni (episodul Kafr Qasim), să consemneze vinovăția acestora ca făptași pasivi (masacrul din taberele de refugiați de la Sabra și Shatila) sau ca evrei disperați (cazul Baruch Goldstein), exemple, din păcate, dintr-un șir supra-abundent de ieșire la rampă a Răului.
După declararea statului, la 14 mai 1948, alte figuri umplu scena publică, implicate fiind în războaiele succesive sau în tentativele de găsire a păcii: Ben Gurion, Golda Meir, Chaim Weizmann, Menahem Begin, Moshe Dayan, Ariel Sharon, Yitzhak Rabin, Benjamin Netanyahu, pe de o parte, dar și Regele Hussein, Gamal Abdel Nasser, Anwar Sadat sau Yasser Arafat, pe de alta. Dincolo, însă, de faptele și personajele menționate marele merit al cărții este acela că propune și teme delicate, subiecte sensibile care privesc existența și evoluția Israelului ca stat. Poate cea mai importantă este aceea a modului în care israelienii au receptat conflictele violente cu palestinienii, viziunea lor în chestiunea unei posibile păci. Apoi ar fi de menționat faliile care s-au creat în noua societate, pe măsură ce afluxul de imigranți s-a intensificat (ultimul fiind cel al evreilor ruși, după 2000, cu impact masiv asupra elitelor, la zece ani de la „podul aerian“ prin care au fost salvați evreii din Etiopia). Interesantă este și dezvăluirea potrivit căreia Holocaustul a fost un subiect aproape interzis în Israel, cel puțin până în 1961, când are loc procesul lui Adolf Eichmann. Motivația poate stupefia, dar este cât se poate de bine întemeiată rațional: Israelul se dorea o țară locuită de noii evrei, cu un mental construit pe ideea unui eroism aflat în contrast puternic cu atitudinea pasivă a vechilor evrei, cei care acceptaseră pogromul ca o fatalitate, ascunși după butoaie în timp ce goyim violau și ucideau. După ce au aflat, în sfârșit, ce s-a întâmplat, israelienii au dezvoltat un simptom cu totul ciudat, dacă nu chiar meschin, față de cei care au scăpat din Șoah, asupra lor planând umbra unei vinovății stranii (ce aranjamente cinice au urzit ca să scape?, a fost întrebarea ne-spusă, dar gândită). Cu privire la diferențele uneori de neimaginat între evreii înșiși, exemplul cel mai dur este acela al conflictului deschis dintre Hagana și Irgun cu privire la vasul Altalena, plin cu armament pentru soldații israelieni, aflați la un pas de dezastru în iunie 1948 (au murit atunci 16 membri ai Irgun, aflat sub controlul lui Begin, respectiv trei soldați din Hagana, armata națională comandată de Ben Gurion). Nu au lipsit asasinatele comise de evrei împotriva altor evrei. Trei nume, victime ale urii de sine colective, sunt obligatoriu de evocat: Yitzhak Rabin, Haim Arlozorov și Rudolf Kasztner.
Israelul: scurtă istorie… nu este un exercițiu de propagandă, ci mai degrabă zgândăre amarul unui vis împlinit. Echilibrat și cât de obiectiv se poate, autorul ține cont de faptul că lucrează cu un material inflamabil, conectat la un thymos cu indice de recidivă maximal, dar mai cu seamă ireconciliabil. Istoria oferită aici ar merge foarte bine dacă ar fi acompaniată de o voce oarecum alternativă – Amos Oz. În romanul Iuda, bătrânul și de-acum resemnatul Ghershom Wald îi dezvăluie mai tânărului său interlocutor, Shmuel Asch, faptul că problema Israelului este una insolubilă: indiferent câtă putere ar deține nu poate să-l transforme pe cel ce urăște în cel ce iubește. Puterea poate doar preveni, pentru un timp, catastrofa. Daniel Gordis ignoră avertismentul lui Ghershom Wald. Dacă n-o făcea, ar fi fost nevoit să scrie o altă carte.