Festivalul „George Enescu“. Debut 2019

Câteva dintre marile colective simfonice ale vieții muzicale actuale au dobândit fireasca așezare în debutul festivalului enescian, cu toate semnificațiile majore ale evenimentului. La fel de firesc îmi pare faptul că tocmai Beethoven și Schiller, acești titani ai umanismului european de început de secol XIX, sunt invocați astăzi la temelia spiritului iradiant al Europei zilelor noastre. Greu de realizat astăzi dacă clamând cu specială insistență spiritul Europei unite, spiritul umanist care ne adună, o facem dintrun sentiment lăuntric al neliniștii, poate al disperării, sau al credinței salvatoare în faptul că marile aspirații iluministe sau cele romantice ale secolului al XIXlea au un viitor în lumea actuală, atât de turmentată, de centrifugă în deziderate, interese și chiar năzuințe.
Indiscutabil, prezența filarmoniștilor berlinezi la București, în zilele deschiderii Festivalului, a dat o notă de specială consistență, de strălucire întregului eveniment. Iar deschiderea însăși a Festivalului, a primului concert, cu Rapsodia enesciana în re major, moment poematic asociat Simfoniei în re minor de Beethoven, cu celebra odă închinată fraternității umane, a adus semnificații sporite pe care nu poți să nu le observi.
Nu este o noutate, Filarmonica berlineză se constituie într-un organism perfect a cărui coerență pornește de la personalitatea fiecărui muzician al echipei până la funcționalitatea partidei din care face parte, până la structurarea întregului ansamblu. Există o limpezime a sonorităților, aspect care conferă structurare cvasi-statuară, întregului ansamblu. Pe această direcție, relația dintre colectivul simfonic berlinez și Kiril Petrenko pare a fi și aceasta perfecta. O rezervă privind o anume neimplicare directă din partea dirijorului aduce o siguranță, o cursivitate expunerii. Dar Simfonia a IX-a de Beethoven este mai mult decât o mare simfonie. Este enunțul dramatic al unui crez ferm formulat. Intervalul de cvintă goală din care se-ntrupează prima temă a lucrării a fost lipsit de misterul așteptării. Evoluția a fost în bună parte lineară. Partea secundă, Scherzo-ul cu două Trio-uri mediane a sunat trepidant, de un dinamism strălucitor. Așa cum o imaginează Beethoven însuși, partea lentă, dubla temă cu variații, este formulată de Petrenko drept o contrapondere a Fanteziei finale pentru cei patru soliști – cvartetul vocal, cor și orchestra. Două au constituit pentru mine marile momente ale simfoniei, anume filigranul de o claritate cuceritoare a vocilor orchestrale din partea a treia, partea lentă, și finalul; Oda Bucuriei așa cum a gândit-o Schiller și a realizat-o Beethoven, anume bucuria de a fi împreună, de a construi împreună. Momentul a constituit realmente culminația întregii lucrări dată fiind evoluția exemplară a cvartetului vocal al soliștilor, soprana Marlis Petersen, mezzo-soprana Elisabeth Kulman, tenorul Benjamin Bruns; iar declamația basului Kwangchul Youn a dispus de elocvența exemplară a tribunului, o voce consistentă, pregnantă, de bas-bariton. Li s-a alăturat Corul Academic al Filarmonicii bucureștene condus de maestrul Iosif Ion Prunner, ansamblu aflat de această dată în mare formă; inclusiv dicțiunea a câștigat în claritate, în elocvență. Întreaga evoluție a fost gândită de Petrenko într-o curgere firească, lipsită de implicări personale importante. Este un aspect pe care l-am observat și pe parcursul Simfoniei a 5-a, în mi minor de Ceaikovski. Cunoscuta temă a destinului nu a oferit dirijorului mari implicări personale, lăuntrice, momente de care profită mulți dintre șefii de orchestră pentru a marca propria versiune.
Dar momentul de aparte atracție al ambelor programe oferite de Filarmonica berlineză la București a fost prezentarea în primă audiție la noi în țară a Concertului pentru vioară de Arnold Schoenberg; moment potențat de o strălucită manieră prin evoluția cu totul originală a tinerei violoniste basarabence Patricia Kopatchinskaja, un artist minune – l-aș numi – al violonisticii zilelor noastre, o apariție-spectacol ce uimește din momentul intrării în scenă și până la nivelul atât de special al violonisticii sale, aspect pentru care cotele înalte ale virtuozității sunt supuse necondiționat marelui miracol al muzici, miracol la care artista contribuie cu deplin temei. Este o lucrare a marilor frământări lăuntrice trăite de compozitor pe teren american în momentele imediat ulterioare emigrării sale din Europa dominată de spectrul malefic al nazismului. Cu certitudine se poate vorbi de o totală incompatibilitate între tehnica instrumentală violonistică și structura intonațională componistică, structura serial-dodecafonică în baza căreia este construită această unică și atât de specială lucrare. Sunt sensibilități lăuntrice dureroase pe care vioara le exhibă drept arcuiri intime al căror rafinament vizează cutele cele mai abisale ale ființei. Violoncelista Kopatchinskaja le descoperă cu uimită implicare, în compania noastră. Se poate vorbi aici de o totală, la fel de uimitoare colaborare dintre solist, dirijor și membrii ansamblului, dintre Patricia Kopatchinskaja drept magician absolut șiKiril Petrenco în calitate de acționar direct, cu totul prețios în relația cu minunații muzicieni ai Filarmonicii berlineze; am în vedere în mod prioritar natura uimitoare a rafinamentelor timbrale ce potențează vocile unei polifonii strucurale, însăși esența componistică a lucrării.
London Symphony Orchestra și dirijorul principal al acesteia, Gianandrea Noseda, în compania pianistului rus Denis Matsuev, au constituit al doilea mare moment privind prezența formațiilor orchestrale de special renume, în Festival. Evident, un program integral dedicat muzicii ruse și sovietice de primă jumătate de secol XX, a constituit o originalitate în sine atent pusă în valoare în toată dimensiunea aparte a acesteia. Căci dacă Rimski-Korsakov, Prokofiev sau Șostakovici sunt nume obișnuite în viața actuală de concert, creațiile incluse în program se constituie în momente rare ce marchează semnificații care depășesc sfera strict artistică. Am în vedere marele preludiu al operei lui Korsakov, Legenda orașului nevăzut Kitej, un extins tablou simfonic al cărui pitoresc imagistic vizează extazul contemplației în fața naturii; lucrarea a fost compusă în primii ani ai secolului trecut; am în vedere istoria zbuciumată a celui de al doilea Concert pentru pian și orchestră de Serghei Prokofiev, lucrare marcată de avatarurile marii revoluții din 1917, am în vedere această bizară Simfonie a 6-a, în si minor, de Dmitri Șostakovici, lucrare scrisă în anii teribili ai perioadei dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial; este cea mai eterogenă lucrare a compozitorului din punctul de vedere al dispozițiilor stărilor de spirit, dar și al mijloacelor stilistice.
Indiscutabil, Denis Matsuev este pianistul acțiunii în mare forță. Iar Concertul de Prokofiev în sol minor se potrivește naturii sale artistice înbogățite de capacități ce variază între relatarea expozitivă și forța comunicării bazată pe vigoarea sonoră, ce poate atinge limitele paroxismului. Este o natură artistică vânjoasă ce antrenează întreaga disponibilitate a aparatului orchestral; de o manieră în care timbrul însuși al sunetului poate căpăta valori prioritar percutante, valori ce pot excede intenția însăși a autorului. Noseda însuși este inițiatorul acțiunii celei mari în relația cu aparatul orchestral. O face urmărind detaliile, o face urmărind cu vădită implicare momentele cele mari ale acestei originale simfonii de Șostakovici, lucrare pe parcursul căreia meditația chinuitoare, extinsă, din prima parte a lucrării, contrastează puternic cu antrenul luminous, mobilizator, al părților a 2-a și a 3-a. Există în cazul acestui ansamblu o marcă de originalitate a aparatului orchestral. Aceasta constă în dispoziția cordial-flexibilă a comunicării, cea care înnobilează dispoziția expresivă a acestui impresionant organism simfonic.
Revenind la concertul de debut al actualului festival enescian, apreciind coeziunea grupului vocal solistic în finalul simfoniei beethoveniene, îmi permit a fi cuprins de nostalgia altor timpuri, în care la Ateneul Român acest special moment simfonic se desfășura sub bagheta marelui George Georgescu, cu concursul unui spirit unic al cântului vocal-simfonic care a fost soprana Emilia Petrescu. Ne mai aducem aminte, în urmă cu peste șase decenii, în data de 4 septembrie 1958, la Ateneul Român, avea loc deschiderea primei ediții a Festivalului dedicat celei mai importante, celei mai complexe personalități a muzicii românești. Sub bagheta dirijorală a maestrului a fost intonată prima Rapsodie enesciană și prima Simfonie în mi bemol major, supranumită Eroica enesciană. Prima temă a lucrării expusă în unison la alămuri a devenit de atunci, de-a lungul timpului, semnalul sonor al evenimentului.