Asumare critică

Adeseori se spune că, între neajunsurile de care suferă critica literară de astăzi, este și acela de a fugi de judecăți de valoare tranșante: criticul face în cronica sa un balet mai mult sau mai puțin izbutit în jurul cărții discutate, dar la sfârșit, după ce citești articolul, rămâi nelămurit ca la început, căci nu afli din comentariul respectiv dacă ai de-a face cu o carte bună sau proastă. Iată că lucrurile nu stau totdeauna așa. Există și semnături critice care asumă apăsat un titlu sau altul. Am cules câteva exemple din revista ORIZONT, nr. 8. Cristina Chevereșan scrie despre Caiet de ricoșat gânduri al lui Gabriel Liiceanu: „În plus, pe lângă aura de distincție și discernământ, atât la propria adresă, cât și a celorlalți – reali sau literari –, pe lângă nuanțele de amuzament și răsfăț („m-am bârlogit“) sau, dimpotrivă, de necruțătoare punere la zid a oportunismelor complicităților, indiferențelor, auto-suficiențelor indolente, stăruie prezența unui spirit care, dincolo de ștachetele valorice demult depășite, simte din plin trecutul, prezentul și viitorul trăitelor și se simte acasă întru totul în construcțiile calofile, subtile, pătrunzătoare ale marii literaturi a sinelui (și nu numai) (s.n.).“ Alexandru Ruja are și el opinii explicite când vorbește despre Poezia românească neomodernistă a lui Ion Pop: „O istorie a poeziei românești neomoderniste, o panoramă critică extinsă asupra poeziei românești contemporane ne oferă Ion Pop prin acest volum, impunător prin cuprindere și, într-un fel, singular prin forța analizei de valorizare (sic!) și de găsire a direcțiilor, liniilor, coordonatelor, aspectelor de manifestare ale poeziei neomoderniste.“ Și: „Ion Pop are părerile sale, le exprimă clar, decis, cu dezinvoltura celui care a citit și cunoaște integralitatea operei poetului, citează corect și alte contribuții critice, dar nu cade sub influența lor, menținându-și poziția și atunci când aceasta este în contradicție cu altele.“ În fine, Vasile Popovici nu are nicio ezitare să afirme despre recentul volum de proze al lui Mircea Cărtărescu: „Melancolia pare scrisă pentru sine și pentru puțini, un poem al deznădejdii insuportabile, un poet la limita de sus a literaturii. Ce s-ar mai fi putut după capodopera Solenoid? Iată, altă capodoperă.“ Așadar curajul nu le lipsește celor trei critici literari. E un curaj care conține o doză considerabilă de risc (fiindcă, nu-i așa?, poți avea dreptate sau poți greși în evaluarea ta și întreaga răspundere a verdictului critic îți revine!…).