Versuri de Spiridon Popescu

Psalm
Doamne,
Mi s-a umplut sufletul de Mării –
De la o vreme
Toate Măriile evlavioase
Vor să-și nască Hristoșii
La maternitatea din sufletul meu.

Cu smerenie vin și te-ntreb, Doamne:
Cum ai putut să ridici
În mine această imensă clădire
Fără ca eu
Să nu fiu în stare să văd
Nici sacii de ciment,
Nici roabele cu nisip,
Nici stivele de cărămizi,
Nici bidoanele cu vopsea lavabilă
Și, mai ales,
Fără să simt cum îmi umblă prin suflet
Zgomotoșii zidari?

Scrisoare către Charles Baudelaire

Iubitei mele îi miroase gura,
Dac-o sărut mi-e rău o săptămână,
De-aceea poate-o las mereu să plece
Fără să-i spun c-aș vrea să mai rămână.

Scârbit, credeam că lângă ea mai pot
Uita, măcar așa, câte-un minut,
Că-n lumea asta sunt atâtea hoituri,
Atâtea mii de lucruri care put.

Dar iată, ea mai mult mă întristează,
Parcă-mi surâde: „Nu-i nimic curat,
Zadarnic vrei să te-amăgești, poete,
Chiar cântecul din lira ta-i spurcat.“

O, Dumnezeu nătâng, un’ ți-a fost mintea,
Un’ te gândeai atunci când ne-ai creat?

Doamne, o să te dăm la crocodili

Doamne, – o să te dăm la crocodili,
Să te sfâșie ca pe-o jivină –
Trandafirii ni-i lăsași cu spini,
Grâul cu-ntuneric de neghină.

Nu mai tăvăli și bieții crini
Cu genunchi plecați întru iertare –
În zadar spui rugi și te închini,
Nu te poți salva: păcatu-i mare.