Despre morală în artă

El părăsise zmeii, trecând la rugăciune

Și-avea drept hrană numai văzduhul străveziu…“

Mahabharata –

Binele moral și cel social. Autonomia artei

De o bună bucată de vreme, discuțiile despre artă – în general – și literatură în special eludează sistematic chestiunea moralei sau o pasează tacit. De parcă arta ar putea exista fără urmă de componentă morală – doar cu una politică sau culturală, socială – iar binele moral ar fi ceva cu totul străin sau necunoscut. (Astfel încât în momentul de față ni se pare că am avea de-a face cu două noțiuni incompatibile: morală – sau artă?) În acest sens, prin fascinația exercitată asupra umanității, arta bate viața în mod categoric, permițându-și să iasă în lume ca o entitate aparte, fără atingere cu religiosul, ci doar cu umanul; un anumit gen de „uman“. Ea nu mai ține cont nici de comandamentele morale ale Religiei, nici de cutumele Tradiției: habitudini tradiționale ale societății; ci se vrea în întregime independentă. Dar ce urmărește, ce înseamnă o artă autonomă, de fapt?

Urmărește frumosul – dar nu în calitatea lui de concept tradițional, pe care anticii îl puneau în corelația trinară platoniciană Binele – Frumosul și Adevărul, ci un frumos aparte, la rândul lui autonom. Un „frumos“ care poate fi, la rigoare a-moral, sordid sau macabru – iar până la imoralitatea propriu-zisă nu mai este decât un pas. Dar cei care propagă cu inconștiență această tendință sau trend – o mare majoritate – nu-și dau seama că, prin de-moralizarea artei, riscăm să ne pierdem, nu doar noțiunea, ci chiar esența ființei și naturii umane. Chiar normele estetice cultivate acum un secol sau două ne par acum cu totul diferite și „stranii“. (Vom încerca, mai jos, să reamintim cititorului câteva din preceptele esteticii maioresciene, cel care a pus bazele acestei științe în literatura română, într-un context cultural-filosofic bine determinat.)

De la James Joyce încoace – așadar chiar din acea perioadă, când trăia și scria Maiorescu – literatura lumii a cam început să facă abstracție de necesitatea unei arte morale, inducând ideea că ea are legile ei, inclusiv etice. Dar acest aspect va face obiectul unuia din articolele noastre viitoare: ne vom opri aici la coruperea ideii de artă, începând cu literatura antică indiană („păgână“) – în speță, epopeea Mahabharata – și până la cunoscuta operă a lui Maiorescu, Comediile D-lui Caragiale, în care marele critic încearcă să pună în relativ acord cele două noțiuni.

Autonomia esteticului și misiunea morală a artei

Au curs râuri întregi de cerneală pe aceste teme, în legătură cu care noi ne păstrăm la nivel de observator (nu intenționăm să intrăm în polemică cu nimeni sau să se creadă că urmărim vreo „contribuție“ în domeniu). Lăsând disputele pe seama specialiștilor, noi încercăm aici să vedem cum – în ce condiții – ar putea supraviețui ideea de morală în literatură, ca artă. Maiorescu însuși, conservatorul idealist care concepea o moralitate imanentă a artei (de neconceput astăzi) reușește cu greu să armonizeze termenii, aplicându-i la comediile d-lui Caragiale: „Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, singura moralitate ce se poate cere de la ele este înfățișarea unor tipuri, simțăminte și situații în adevăr omenești, care prin expunerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor… (s.n.)“

Așadar, singura morală care se poate cere, care există în opera de artă este una intrinsecă, laică, fără nici o atingere cu cea generală, sau cea creștină (s-o numim specială). Criticul sugerează ideea că, dacă o artă ne înfățișează niște situații și tipuri, caractere general umane, cu sentimentele aferente, ea este intrinsec morală. Mai este apoi amănuntul „transportului“: dacă autorul reușește să ne transporte/transpună în lumile lui ideale – lumea ficțiunii sale – , el și-a atins scopul cu noi, inclusiv cel moral.

…și să ne facă, prin deșteptarea unor emoțiuni puternice, în cazul de față a unei veselii, să ne uităm pe noi înșine în interesele noastre personale și să ne înălțăm la o privire curat obiectivă a operei produse (s.n.).“ Dacă, deci, ne lăsăm transportați, luați de valul lecturii/ spectacolului, dacă râdem de propriile moravuri puse în pagină sau în scenă de Dramaturg; dacă arta Autorului ne face să uităm de noi și de necazurile zilnice, ne-am cufundat într-un mediu artistic „moral“. Așadar, maioresciana „înălțare impersonală“ rămâne singura moralitate ce se poate pretinde operei de artă.

Arta are ca scop frumosul (sentimentul) – iar știința ideea sau adevărul – iată niște vechi, încă valabile truisme. Dar dacă arta se îndepărtează programatic de Binele moral statuat de o instanță mai înaltă, misiunea ei morală cade de tot la pământ – sau nici n-a existat vreodată. Se pierde din vedere esența intimă, realitatea ultimă a filosofiei, Cauza Cauzelor, la care se poate ajunge doar prin mijlocirea religiei. O explicație, totuși, există: din moment ce nu mai există între oameni valori absolute, precepte morale clare, arta nu mai are ce să reflecte decât vidul nostru sufletesc. Relativismul, necredința, vacuumul moral-existențial. Toate acestea sunt „beneficiile“ raționalismului antropocentrist, care a pus omul în locul lui Dumnezeu – ale unui existențialism agnostic; ale deviației ideologice și practice către extrema stângă. („Totu-i praf, lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi“…)

*

Dar să cercetăm dacă lucrurile au stat întotdeauna așa – să mergem la păgânismul indian, pe care conservatorismul nostru creștin îl poate desconsidera din punct de vedere moral, taxându-l de barbar. Mahabharata este considerată cea mai veche epopee indiană (în sensul că sintetizează o parte din Vede, având chiar personaje comune) – , printre cele mai vechi ale omenirii. E o sinteză de „texte rămase din vremi imemoriale, despre care se credea în vechime că datează încă dinainte de facerea lumii […] prin suita cărora pătrunde miraculos și venind de departe spre noi un dar de frumusețe străveche (A.E.Baconski, prefață la ediția din 1964 a Editurii pentru Literatură, pe care am luat-o ca bază de interpretare).

Fără a cunoaște limba originală, marele poet, tălmaciul epopeii, a reușit să păstreze parfumul orginal al scrierii hinduse antice, reînviind prin virtuozitatea propriului talent poetic „duhul și vibrația inefabile“. Traducerea lui AEB cuprinde cam un sfert din acest monument literar, titlu care s-ar traduce prin Marea poveste despre urmașii lui Bharata și anume legenda despre Arderea zmeilor sau „Marea jertfire“. De altfel, aceasta se alătură celorlalte vaste poeme și epopei indiene: Ramayana, Sakuntala – a lui Kalidasa – Bhagavad-Gita. Noi ne propunem aici să relevăm doar câteva aspecte explicit morale ale străvechii epopei indiene. (Ne vom putea edifica ușor cui aparțin de fapt tendințele barbare și inumane din interiorul artei: antichității străvechi sau conteporaneității noastre postmoderne și „postcreștine“.)

Privită cu atenție – de specialist, cât și de cititorul atent – se pot discerne în Mahabharata paralele distincte cu epopeile homerice, cât și vădite similitudini cu Cartea (noastră a) Cărților, Biblia – la rândul ei, o „bibliotecă“ de 66 de cărți). Epopeea este atât de complexă/completă, include în cărțile ei cam toate cunoștințele juridice, științifice, etico-filosofice și ritualice ale epocii, încât s-a afirmat de către specialiști: „Ceea ce nu există în Mahabharata nu vei găsi nici în India“. Găsim aici echivalentul Dioscurilor (gemenii Așvini), a poveștii lui Orfeu și Euridice, invocații și imprecații de pregnanța psalmilor biblici, povestea potopului biblic etc. (Însuși marele război de întemeiere a Indiei ca țară și popor – lupta mitică dintre kauravi și pandavi – pare a replica, în detalii episodice chiar, războiul troian. Cei cinci frați, fii ai lui Kauru țin piept uzurpatorilor pandavi în număr de-o mie, la fel cum evreii istorici făceau față dușmanilor lor mult superiori numeric, fiindcă „Iehova lupta pentru ei“. Vezi și celebrul episod eroic David-Goliat.)

Morală în viață – morală în artă

Multe aspecte și chiar episoade ale epopeii în discuție sunt de o moralitate exemplară, similară cumva Bibliei. Brahmanii, casta conducătoare, ocupându-se cu cele ale spiritului, au operat comentarii benefic-substanțiale în corpusul Mahabharatei, exaltând astfel puterea credinței și a virtuților morale, prevalența lor asupra lucrurilor materiale. Ei aveau o putere mare și un imens prestigiu în fața oamenilor și a zeilor, reușind prin imnuri – cântece și descântece – prin puterea credinței și a rugăciunii să influențeze destinul țării lor. (Sigur că, în aceast stadiu al vieții religioase, descântecele, incantațiile și formulele magice – care țineau de științele cosmice – reprezentau substitute ale rugăciunii creștine.) Se cunoaște apoi că în fruntea mulțimii de zei, personificări ale elementelor naturii: focul, apa, tunetul, se afla o trinitate hindusă: Brahma-Șiva-Vișnu: trei zei care alcătuiau – ca în creștinism – o „sfântă treime“. Iehova-Omniprezentul își află în panteonul hindus corepondentul în Brahma: „Cel care-i pretutindeni răspunde…“ (p.80).

Există, desigur, similitudini evidente și cu mitologia egipteană, asiro-babiloniană sau greco-romană: licoarea nemuririi, ámrita, pentru care se luptă zeii cu demonii (zmeii) e „soră“ cu ambrozia zeilor greci. Muntele Meru este similar cu Olimpul – dar, posibil, și cu Turnul Babel din Genesa. Râul „sfânt“, Gangele, este corespondentul Nilului egiptean sau al Eufratului asiro-caldeean. Ca și grecii, care aveau zei, semizei și eroi, mitologia hindusă este plină de spirite, duhuri, demoni sau zmei; de altfel, religia brahmană a zeilor va fi în timp – când la putere vor ajunge kșatrii: militarii și mai apoi celelalte caste – înlocuită cu cea a djinilor (duhuri călăuzitoare).

Tablouri și episoade biblice pilduitoare își află corespondentul în cunoscuta epopee. Iată întâmplarea cu blestemarea smochinului din Evanghelii: „Învie din cenușă acest smochin căci iată/ Cu gura-mi veninoasă îi voi mușca tulpina“ (p.83). În altă împrejurare – p.95-100 – descoperim un episod asemănător celui cu Iosif și nevasta lui Potifar (când acesta a fost dezbrăcat de o femeie narcisistă, iar el a refuzat-o, preferând să intre la închisoare). În epopee, ucenicul unui înțelept plecat într-o lungă călătorie este îndemnat de cameristele soției lui să „intre“ la ea, dar acesta refuză, pe temeiul datoriei morale și al învățăturii primite în școala celui înțelept. Iată cum îi este răsplătită virtutea: „Răspunse înțeleptul: Ai fost smerit și vrednic,/ Mi-ai împlinit porunca și, drept aceea-n dar// Primi-vei fericirea cea veșnică, afla-vei/ În imnurile sacre aleasă desfătare“.

Un ucenic silitor crescut „la picioarele“ – unui ascet înțelept era considerat ca „născut de două ori“; naștere din nou similară celei din creștinism. (Similar este episodul evanghelic cu Nicodim, membru al Sinediului, adept secret al lui Iisus, care-l vizitează în taină, noaptea. Răspunsul primit de la Mântuitorul este: „trebuie să vă nașteți din nou“. Dar bătrânul înțelept nu înțelege, se întreabă cu glas tare: „cum ar putea un om bătrân să intre din nou în pântecele mamei sale?“…) Nu este de mirare că în „Iov“, încă din Vechiul Testament – Iov fiind cartea cea mai veche a Bibliei – apare ideea redempțiunii: „Dar știu că răscumpărătorul meu este viu și va veni odată pe pământ“. Însă e de-a dreptul copleșitor să regăsești această idee într-o străveche epopee „păgână“: „Numit Astika dreptul – el va scăpa de flăcări/ Pe zmei și va să fie mântuitorul lor!“ (p.173).

De fapt sentimentul pudorii nu este străin stirpei zmeilor – negativă prin definiție și esență; ei au o morală de-a dreptul umană: „Mai bine, când necazul cădea-va peste noi/ Cu nevinovăție să ne-apărăm. Omorul// E cea mai ticăloasă dintre fărădelegi… / Uciderea e răul și e pierirea lumii“ (p.133). Se vorbește despre „zmei buni la suflet“, „zmeii cei cu carte“/cărturari, „zmei-curteni“. „Dar cei ce dintre dânșii sînt inimoși, smeriți/ Neprihăniți la cuget – au să rămînă-n viață“ (p.137). Un fapt de înaltă umanitate perenă este suprapunerea datoriei de perpetuare peste ritualul religios: „Aducerea de jertfe și facerea de bine,/Cântări de stihuri sfinte și rugăciuni fierbinți//Păstrarea datinilor din veac – nimic sînt toate/Cînd n-ai adus în lume pe nimeni și-ai fost sterp!“ (p.149).

Iată, concluzionând: dacă în comediile lui Caragiale „moralitatea“ consta în ilustrarea moravurilor epocii – tare și habitudini care consună grozav cu cele actuale, mai cu seamă cele politicale! – iată, în contrapondere, etica luminoasă a unei minunate epopei din adânca Antichitate. (Aceasta e dovada certă că, lipsiți de moralitate în viață, nu putem fi exemplari moral nici în artă. Dar din nefericire, noi nici măcar nu ne propunem ceva de acest fel, ci elogiem lipsa de moralitate în viață ca și în artă.) Ca în mai toate epopeile lumii, lupta Binelui cu răul – care există doar ca absență a primului – se termină, de bună seamă, cu victoria Binelui: „A triumfat lumina și biruiră zeii – / Ei muntele Madara la loc îl așezară“; „Căci orice te atinge, nimicitor de lumi,/ Neprihănit se face, schimbîndu-se-n lumină“.