jurnal de idei cum își intitulează Gabriel Liiceanu ultima sa carte Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului (Humanitas, București, 2019), pe care a comentat-o și Mircea Mihăieș Într-un număr recent din R.l., vine în continuarea unei reflecții care jalonează o bună parte din opera filosofului și anume, nu atât ce gândim, ci cum gândim. Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016) este un reper inconturnabil în acest sens și condițiile definitorii ale unei gândiri „pe cont propriu“ pe care le postulează Gabriel Liiceanu acolo merită reamintite. 1. Gândirea își extrage puterea și legitimitatea dintr-o conectare fericită a obiectului gândirii la istoria gândirii lui, cu alte cuvinte trebuie să întâlnească profitabil o tradiție de gândire 2. Gândirea are nevoie de o tehnică a gândirii, altfel spus de o metodă sau cu o sintagmă consacrată, de un văz fenomenologic. Prima teză din Caietul de ricoșat gânduri pare, în aparență doar, să contrazică primul postulat și anume faptul că există un parcurs istoric prin care o temă este gândită și regândită și că putem reface o cronologie a reflecției. Ceea ce surprinde filosoful însă este felul în care gândul propriu al unor gânditori diferiți focalizat asupra unei teme anume conduce la aceeași concluzie fără ca acești gânditori să fi urmat traseul istoric. Observația ilustrată de numeroase exemple este mai fină decât pare, bulversarea cronologiei nu suspendă câtuși de puțin istoria filosofiei făcând irelevantă ideea de cronologie, ci statuează un fapt simplu: un gânditor poate vehicula o idee cu sentimentul descoperirii ei fără să știe sau aflând ulterior că ea a fost enunțată deja, că a intrat deja în dinamica unei reflecții. Paradoxul pe care ni-l propune cu ironie filosoful este acela al unui „plagiat á rebours“, „de-a-ndărătelea“, plagiatori fiind cei care au gândit în același fel, înaintea sa. Ceea ce urmează, oricât de zig-zagat pare la prima vedere, – cartea este un sistem de vase comunicante, mult mai structurată decât pretinde Liiceanu –, ține de preocuparea de a stabili un rost filosofiei într-o lume care acordă un loc tot mai modest reflecției cu privire la gândire și metabolismul ei. Acest sistem de cascade care se liniștesc în mici lacuri înaintea unei alte bulboane conferă o sacadare, un ritm cărții care nu se închide niciodată cu o ecluză și care împrumută literaturii tehnica digresiunii. Mutatis mutandis o vedem la lucru nu la un filosof, ci la un filolog, Alexandru Odobescu, în Pseudokinegeticos. Preferința pentru fragment, reticența față de sistemul filosofic își asociază o serie de preferințe pentru o serie de filosofi, Schopenhauer, Ortega y Gasset, pentru felul în care aceștia (se) eliberează de tirania sistemului și de capcana jargonului filosofic concentrându-se asupra câtorva idei cu forța unei obsesii. La polul opus, detestabili se află jargonarzii Hegel, Schlegel etc. dar și „filologii“ Roland Barthes, Jacques Derrida etc.
Dincolo de asta, Liiceanu trece cu elegantă lejeritate și erudiție de la o temă la alta, prin ricoșeu, cum ar fi tema atenuării impactului imprevizibilului pe care-l aduce viitorul, sau „tehnica punerii răului înainte“ care asociază gânditori de siaj, aproape anonimi precum Barbellion cu un filosof asistemic precum Cioran, tema excesului etilic la petreceri pentru care filosoful invocă un călugăr budist din secolul XIV-lea, Kenko, din Tsurezuregusa cu Montaigne din Eseuri pentru ca peste câteva pagini să se dedice reflecției heideggeriene cu privire la un alineat al capitolului 27 din Ființă și timp privitor la „Faptul-de-a-fi-sine cotidian și impersonalul «se»“ și care este prelungit de filosof într-o reflecție cu privire la raportarea individului la ceilalți prin comparație cu raportarea la sine. Toate aceste asocieri au un miez anecdotic care ține de idiosincrasiile sau simpatiile filosofului, de umori metabolizate de reflecția cu privire la ele. Anecdoticul ține de dimensiunea jurnalului, fără a submina conținutul de idei, dimpotrivă le plasează pe acestea din urmă în orizontul vieții. Filosofia trebuie să se conecteze la „Lumea vieții“ (Lebenswelt) în accepția lui Husserl sau cu termenii lui Heidegger, la „Lumea omului“ (Existenz), iar acest fapt se realizează, eficient și firesc, în opinia lui Liiceanu, prin literatură. Literatura oferă terenul propice reflecției filosofice, ea selectează situațiile emblematice, faptul ilustrativ, prelucrând experiența de viață. Această resursare a filosofiei în literatură este sprijinită de Gabriel Liiceanu în ultimele sale cărți și aș îndrăzni să spun și în câteva proiecte ale Editurii Humanitas. Apropierea filosofiei de literatură în acest mod al privilegierii faptului de viață ridicat la puterea expresiei este recuperabilă din demersul unui Alain Finkielkraut din Și dacă dragostea ar dăinui și O inimă inteligentă, citat și „comentat“ de Liiceanu, dar cu un istoric mai vechi de la Alexandru Dragomir și interpretarea excepțională pe care acesta o face Scrisorii pierdute a lui Caragiale din perspectiva filosofiei platoniciene, interpretare pe care o putem găsi în Crase banalități metafizice. Liiceanu însuși asumă acest demers în câteva din eseurile din Continentele insomniei. Despre libertate, Dumnezeu, plictiseală, prostie, frumusețea ascunsă, îndrăgostire, neîntâlnire, dintre care remarcabile sunt cele despre plictiseală pornind de la romanul lui Flaubert, Doamna Bovary, și un moment al lui Caragiale, Repaos duminical, sau prostie, luând ca reper romanul lui Robert Musil, Omul fără însușiri. O serie de reflecții pe marginea unor fragmente din acest roman se regăsesc și în cartea de față. De fapt, jurnalul de idei al lui Liiceanu este în cele din urmă și un vast jurnal de lectură, unde ideile nu vin dintr-un exercițiu sistematic pe o temă dată, de pildă tema limitei care a ocazionat un excelent eseu, ci ricoșează, cel mai adesea, din literatură și apoi din una în alta. Avem în acest jurnal o serie de decupaje care sunt bricolate printr-un scurt-circuit al reflecției, într-o primă instanță al identificării unui gând similar crescut în altă minte, în altă epocă, în alte circumstanțe. Adeseori însă filosoful se regăsește în fața frumosului pe care-l degajă sub specia subtilității un fragment de literatură, briliant căruia în confecționează o montură a reflecției menită să-l pună în valoare. Literatura e aici mai mult decât viață exprimată, cu termenii filosofului, este un gând, o formă de a gândi materialul vieții care metabolizează și camuflează totodată interpretarea. Cu toate acestea nu este critică literară ceea ce face Liiceanu, contextul pe care-l desenează în jurul operei nu este cel al literaturii, filosoful e complet dezinteresat de a stabili valoarea textului literar sau filiațiile sale, ci al ideii. Frumosul decurge din acest gând ascuns, „al sensului care se ascunde privirii obișnuite și care reprezintă taina fiecărui lucru în parte“, adică dintr-o dimensiune afină filosofiei. Încă o dată, serviciul pe care-l face literaturii Gabriel Liiceanu este considerabil, ridicând-o la demnitatea reflecției filosofice, subliniindu-i puteri noi și reinjectând-o cu o vitalitate nouă într-un moment de declin al ei. Mă surprinde faptul că acest lucru nu a fost observat încă de criticii noștri literari. Cândva, în perioada interbelică, cele două discipline își precizau afinitatea mai clar, regăsindu-se instituțional în corpul aceleiași facultăți, Facultatea de Litere și Filosofie (cum a fost cea din Cluj între 1872 și 1948). În orice caz, această alianță, acet ajutor nesperat merită toată atenția criticilor și istoricilor literari în spațiul culturii române și aș fi interesat să văd și un parcurs invers, dinspre literatură spre filosofie, realizat cu aceeași subtilitate și rafinament precum cel din cărțile lui Gabriel Liiceanu.