Un fanatic al mării

Dedicînd mării o amplă producție în versuri, Remus Valeriu Giorgioni („echipat“ din vreme, așa-zicînd, ca absolvent al Școlii Hidro Arad) o abordează ca pe-o ființă. Dacă Valéry socotea marea „generatoare de forme și proiecte extraordinare, mamă a Afroditei și sufletul atîtor aventuri“, poetul român merge pe același siaj, încercînd a-i desluși un suflu epopeic, care scoate la suprafață nume și împrejurări în măsură a-i atesta fabuloasa biografie, dar și stadiile imemoriale prin care a purces: „În analele Mării-s menționate/ printre cicloane, antile, ciclade/ chiar și Cărțile Vîntului, jurnalul de bord/ al domnilor căpitani/ Noe, Ulise, Ahab:/ Atlas de taifunuri, tornade… În ele/ avem descrierea amănunțită/ a tuturor obiectelor lumii// Evenimente trecute și viitoare/ «fapte de arme» pe mare, cînd uraganul/ se întrece cu gluma dedulcit la corăbii/ ca ursul la miere – pisica/ la vrăbii!// Cu aparențele ei de evlavie/ dar bine atinsă de streche/ Marea-și arată cruzimea străveche,/ întruchipare/ a unei sălbăticii ancestrale“ (Noe, Ulise, Ahab). Identitatea existențială a mării se arată dispusă a susține dispute, a-și da în vileag anxietăți, a-și întoarce fața pudică de la dezastrele al căror presentiment l-ar putea avea: „Atunci izbucni subit/ o mare ceartă pe Mare:/ Valurile, vînturile disputau/ cu cerul și cu pămîntul, iar ea/ ancorată/ în valea aceasta de iniști, bine udată/ începu să simtă deodată/ magistrale neliniști// Prevăzătoare, Marea miroase/ de la distanță nenorocirea: se ascunde-n abisuri/ să nu vadă ravagii scufundări naufragii“ (Întîlnire magistrală). Avem a face așadar cu o sistematică umanizare a mării, precum un soi de mitologizare familiară care avansează temerar pînă-n epoca noastră: „dezlănțuirea de valuri e ca/ huruitul a milioane de aripi/ de avioane,/ rulînd pe pistele lor/ fără a reuși să se desprindă de sol// Milioane de camioane/ pe bulevarde navale vuind ambalate“ (Uraganul). Cu paciență autorul își schimbă mereu unghiul observației ficționalizate, spre a da voce năzuinței d-sale febrile de-a atinge exhaustivul. Iată un colaj suprarealist: „Sau – tot la fel – lighioane/ înghesuite/ pe masele-ntunecate/ cu multiplele brațe articulații/ mai mereu dezmembrate// (Urme străvechi, ca pași de uriaș/ și azi mai apar printre stînci/ închipuind mușuroaie rotite/ vrejuri-vîrtejuri adînci)“ (ibidem). Întîlnim și pasaje speculative ori concluzive: „Mării-i lipsește alternanța deal-vale/ dar cînd privești atent la talazul izbit/ cu putere de mal, poți ușor remarca:/ tocmai aceasta e ce se întîmplă/ între două creste de val!“ (Destinul cosmic). Sau: „Marea… destinul său cosmic: o întrunire/ de fapte ermetice, mitice, multe/ din legendele lumii, saga sau epopei/ le găsești circulînd seara pe-ntinsuri“ (ibidem). „Cu mare-indignare“ reducînd multitudinea de zei la Unul, marea ar fi și anticipatoarea monoteismului: „Iehova era la timonă, pe tron…/ Pe atunci/ în unduitoarele lunci/ din țărm în țărm și pînă departe în larg/ Marea era fără vină“ (Furtuna). Aghiotantul lui Iehova, personajul care-L succede imediat, n-a fost nimeni altcineva decît Poetul ce nu pregetă a se adapta exemplar sacralelor cerințe marine: „După Iehova numai Poetul/ Ce-a înălțat capul Mării/ cîntîndu-i în strună (ode și osanale)/ Poetul și marinarul: șefi peste groapa cu lei/ a mucedei închisori“ (Marea și Cartea). De unde derivă un motiv preferat al scrierii, cel al caracterului livresc pe care l-ar înfățișa marea: „Identic cu Marea, destinul Cărții/ mereu în mișcare La fel/ ca o navă/ Cartea intră în ambardee sau vrie/ (Marea era de hîrtie…)“ (ibidem). Aici intervine o confesiune a autorului. Excepționala atracție pe care marea a exercitat-o asupra conștiinței d-sale rezultă din paralelismul transcenderii mitice a acesteia și transcenderea estetică a textului unei cărți: „Cum Marea înseamnă mai mult/ ca suma spumoasă de valuri/ (…) luînd în calcul dinamica fantezistă a valului/ de hîrtie/ că o carte-i mai mult ca suma/ semnelor sale“ (ibidem). În temeiul unei atari avîntate analogii, marea nu contenește a se textualiza, risipind cu generozitate „para-doxe, sintagme/ locuțiuni solilocvii lichide/ venite de undeva/ de dincolo de frumusețea ei fizică“, asigurînd „un permanent și secret dialog/ cu divinitatea“ (ibidem). Un fanatism al mării dat de condiția livrescă a acesteia îl îndeamnă pe celebratorul său a-i face exegeza cu ochii înălțați către constelații („o Carte deschisă e Marea (la capitolul/ «Spații și constelații»)/ Noaptea în larg pe catarg/ în fața ochilor îți apare/ spuza de stele, corabia slalom făcînd/ printre ele“, dar cu auzul îndreptat către ipostaza de cititor a vîntului confratern, care „o frunzărește gemînd/ în somn (sau, cine mai știe/ spre deosebire de noi/ Vîntul chiar o citește/. ca pe o poezie!?)“ (ibidem). Pe o atare cale angajîndu-se, nimic nu-l oprește pe poet a detalia aventura textuală a mării, nescutită totuși de primejdia unui exces al decodificărilor, aidoma textelor propriu zise. Similitudinea dintre capcanele marine și erudiție ori dintre acestea și superfetația speculativă ajunge a reprezenta nu mai puțin decît o captivitate. „Marii poeți ai Mării“ „au rămas prizonieri în labirintul de litere“, aidoma unui scafandru scufundat. Amestecul peisajului grandios cu pasionalitatea bibliofilului are drept consecință și capacitatea mării de-a revela celui ce-o citește propria-i natură interioară, a-i divina soarta: „Marinarul e-un lector/ căruia Marea îi desfășoară în față/ propria viață: destin/ mereu tulburat“ (ibidem). Evident, magnifica stihie acvatică dovedește astfel o permanentă, vitală nevoie de un rapsod al său, „domnul Poet și Regele ei“, a cărui absență ar avea „grave urmări în mișcările aștrilor“. Rol pe care și-l asumă Remus Valeriu Giorgioni, evocator de o intensitate avem impresia că unică a temei în poezia noastră.