Sinopsis

Sub un titlu, Melancolia, ce trimite la prima carte de proză a autorului, intitulată Visul în 1989 și Nostalgia în edițiile ulterioare, Mircea Cărtărescu reunește trei nuvele (în Visul era și un epilog), care surprind întâi de toate prin schimbarea persoanei gramaticale și narative. Și Punțile, și Vulpile, și Pieile sunt la persoana a III-a, naratorul nemaifiind același cu protagonistul. Efectul direct este că vizionarismul scriito­rului, care augmenta enorm discursul reflexiv al perso­najului central, nu se mai poate manifesta aici în modul său distinct. Viața și lumea, privite înainte cu ochii unui ins excepțional, trebuie acum figurate sau măcar schițate din afară, din exterioritatea protagonistului. Iată o necesitate nouă pentru Cărtărescu: aceea de a fi un prozator mai realist și mai obiectiv. Nu în sensul unei descripții atente a realului, fiindcă realismul nu asta înseamnă; ci în acela al încadrării diferitelor personaje într-un contur social și într-o traiectorie biografică, al întocmirii unei fișe de identitate individuală și al angrenării lor într-un conflict epic (fie el și neconflictual), pe linia construită prin intrigă.

În primele două proze, autorul scapă de aceste sâcâitoare obligații printr-un format, de literatură pentru copii, în care imaginația poate fi mai liberă. În Punțile, un băiețel e apăsat de singurătate, una „fără de margini”, într-un apartament „ermetic și vid”, în care, cu ochii „încercănați de tristețe”, se vede și se simte prizonier. În Vulpile, tot un băiat mic, dar ceva mai mare decât sora lui, o apără pe aceasta de lumea întreagă și mai ales de o monstruoasă vulpe care vine să o sfâșie. Felul cum începe a doua povestire (e greu să-i mai spunem nuvelă) este decupat din regimul literaturii pentru copii: „Trăiau odată, într-un oraș îndepărtat, în care casele păreau vânătăi pe pielea palidă a cerului, doi frățiori, Marcel și Isabel. Marcel avea opt ani și deja mergea la școală. Isabel era o fetiță de trei ani.” (p. 67). Acestea sunt de fapt povești, cu material din alte proze ale lui Cărtărescu, iar conturarea din exterior nu e cu nimic mai realistă și mai „obiectivă” decât cea preferată înainte ca soluție narativă și imaginativă. Dimpotrivă: chiar și în genul unei literaturi pentru cei mai mici dintre cititori, cele două texte prezintă deficiențe, fiind scrise nu doar școlărește, ci și cu erori de structură și de amănunt. Copilul din Punțile, într-una din excursiile sale fantastice, sare împingând cu tălpile în sol, și se ridică astfel tot mai sus. „Bolțile se făceau mai înalte la fiecare salt, și copilul simțea o tot mai exaltată bucurie umplându-l ca o șampanie sfârâitoare.” (p. 34). Un copil nu are cum să simtă o bucurie exaltată care-l umple ca o șampanie sfârâi­toare, mai ales dacă e protagonistul unei povești cu decor proletar. Comparația prozatorului este stân­gace. Și mai stridentă e analogia punții fantastice pe care pășește copilul cu elemente voite mai realiste, dar care se potrivesc cu atmosfera ca nuca-n perete: „încălecă pervazul, sprijinindu-se pe calorifer, și puse piciorul stâng pe punte. O simți elastică, dar puternică sub talpă, de parcă ar fi călcat pe spinarea unui păstrăv abia pescuit.” (p. 38). În loc ca referentul real și solid să dea mai multă plasticitate scenei, el complică inutil lucrurile și devine involuntar comic. Fiindcă pare mai fantastic (mai fantasmagoric, cel puțin) un copil care se umple cu o șampanie sfâ­râitoare ori același copil călcând pe spinarea unui păstrăv abia pescuit, decât punțile însele pe care eroul iese din lumea sa, pășind pe ele prin văzduh. A scrie proză la persoana a III-a devine riscant pentru autor.

Cele două povești, aproape nepublicabile la un scriitor de calibrul lui Cărtărescu, se mai salvează prin refugiul (și al protagonistului, și al autorului) în reverie și vis, în excurs oniric și revelații care s-au întâmplat deja: nu în textele de față, ci în alte pagini ale prozatorului. De pildă, când băiețelul din Vulpile, ajuns în mijlocul lacului înghețat, dă la o parte zăpada și privește „în adânc prin sticla lucioasă și verzuie”, acesta e ca un marker al prozei lui Cărtărescu, fie ea nuvelistică ori romanescă. Scena apare de atâtea ori și în atâtea cărți ale autorului „optzecist”, încât simpla ei reiterare încarcă povestea cu tensiunile și simbolismul unei întregi opere. Sau, mai exact, le reamintește pe acestea. Totuși, includerea într-o carte nouă a două povești școlărești pentru a învăța cum scrie Cărtărescu în alte cărți nu-i o ofertă neapărat irezistibilă pentru cititor.

Autorul se revanșează întrucâtva în ultima proză din Melancolia, și cea mai întinsă. Pieile e cu adevărat o nuvelă, urmărind personajul central, un adolescent de 15 ani, în mediul său de viață, ca și în evaziunile onirice din el. Din păcate, și această proză este un sinopsis al cărților anterioare, cu aceleași situații, aceleași decoruri, aceleași statui sub care se coboară înspre lumi vaste, neștiute, aceleași manechine grotești și aceleași clădiri contemplate în ruina lor. Mai nimic nu surprinde în narațiunea din Vulpile, autorul părând captiv în propriul său imaginar ficțional. Finalul este însă pregnant, iar pe alocuri Cărtărescu își regăsește inspirația, în regim realist sau într-unul poetizant. Descoperind, pentru prima oară în viață, alteritatea feminină, cum arată ea (Dora) spre deosebire de el (Ivan), adolescentul genialoid are o curiozitate aproape științifică, alimentată de lecturi. Dragostea începe cu o etapă așa zicând sistematică, protagonistul masculin pipăind miracolul pe toate părțile și în toate componentele: „îl făcea să râdă nu prin ceea ce spunea, ci fiindcă era acolo, în fața lui, vie, corporală, adevărată. Ar fi vrut să-i pipăie unghiile, să le simtă luciul și micile fibre paralele, să-i atingă genunchii atât de expresivi, să-și frece ca o pisică obrajii de coastele și șoldurile ei, să-i țină călcâiele în palme. Ar fi vrut să-i desfacă pleoapele ca un oculist ca să-i vadă corneele cu capilare sângerii.” (p. 165). Și comparațiile ori analogiile sunt mai reușite acum, într-un mod poetic, ca niște flash-uri reamintind legătura dintre specii, regnuri și lumi: „Cutii de bomboane de ciocolată învelite-n staniol vernil, violet și auriu aruncau sclipiri ascuțite de lumină prin colțuri” (p. 140); „strigătele copiilor în josul străzii păreau țipete de păsări în înserare” (p. 237); „icrele, icrele timpului într-un ovar de ceață și vânt”. (p. 246).

Păcat că autorul greșește dozajul nuvelei de realism și fantasmatic, fiind departe de performanța din Visul (Nostalgia). Puse la persoana a III-a, viziunile, halucinațiile și experiențele onirice ale protagonistului sunt mai greu descriptibile. Și fiindcă autorul ambiționează să facă descripția, lectorul va ajunge să urmărească un fel de film hollywoodian care este o continuare la un triumf anterior. Într-una din aventurile fantasmatice ale lui Ivan, o „mare rădașcă” îl conduce spre lumea de jos. Cum se face călătoria? „Se agăță de gâtul rădaștei care, după o coborâre abruptă, zbârnâitoare, îl depuse pe celălalt tărâm.” (p. 190). Coleoptera are mult de lucru în lumea de jos: „Coleoptera se apropie de altar și se aplecă asupra corpului ce plutea la o palmă deasupra lui. Cu lovituri de metal pe metal ce sunau strident și agonic în sala enormă, sparse cu dalta țeasta de piatră-a statuii și-i extrase creierul de piatră.” (p. 196). Spre final, rădașca omniscientă îi dă alte indicații lui Ivan, care se execută prompt: „«Trebuie să urci în turn», îi spuse rădașca, abia auzită prin zgomotul infernal al motorului nevăzut. «Poeții sunt deja în morminte și totul e pregătit.»” (p. 197). Cred că este suficient… Sinopsisul a devenit parcă parodie.

După Solenoid (2016), Melancolia e profund dezamăgitoare. Dacă autorul și-a propus să se odihnească după o carte grea, poate că nu era nevoie să publice una facilă.