Republica providențială

Aflăm din presă că, dintre toți candidații la prezidențiale testați de PSD, cel mai bun scor, supremă ironie, l-a obținut rubrica „alt candidat” : 30%, fără a fi indicată o persoană anume care să corespundă cerințelor electoratului.

Așadar, altul: 30%! Să facem un efort colectiv spre a-i contura portretul. Prima dintre trăsături, și singura obligatorie, este să nu semene cu precedenții. În rest, totul se pierde în cețurile imaginației noastre. Îți vine să citezi din poezia populară: „Nalt la stat, mare la sfat și viteaz cum n-a mai stat”. Și să-ți agăți din nou nădejdile de o himeră, uitînd că toți președinții de pînă acum te-au dezamăgit într-o măsură sau alta. De unde izvorăște acest fenomen bizar : să nu înveți nimic din trecut și să crezi mereu că viitorul va fi altfel? Un început de explicație stă în modul nostru de a ne alege președintele, despre care am scris un mic articol în 1991 și din care îmi permit să reproduc o parte:

„Ce este republica? Republica, ne lămurește Conul Leonida, este statul ideal, unde «nu mai plătește niminea bir», «fiștecare cetățean ia cîte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate», «pensia e bașca» («după legea a veche») și se face, în fine, și «lege de murături», «adicătele nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile», deși, privită în ansamblu, «republica este garanțiunea tuturor drepturilor».”

Conul Leonida ignora, din păcate, distincția dintre republica prezidențială și cea parlamentară. Sînt convins însă că preferința lui s-ar fi îndreptat fără ezitare către prima. Ideea statului ca părinte generos și atotputernic se concretizează optim în imaginea unui om generos și atotputernic. Fie-mi îngăduit, în această chestiune, să mă despart de Conul Leonida. Statul nu e un părinte generos și atotputernic, ci un instrument de apărare a intereselor generale și de menținere a echilibrului social. La rîndul lui, șeful statului nu e un om generos și atotputernic, ci o persoană reprezentativă și un factor de mediere. A-i conferi, prin modalitatea alegerii, o poziție «forte» înseamnă, de fapt, a-l periclita atît ca persoană, cît și ca instituție.” („Adevărul”, anul II, nr. 386, 25 aprilie 1991, p.1).

Din păcate, decizia din 17 aprilie 1991 a Adunării Constituante a optat pentru alegerea președintelui prin vot universal și direct. Consecințele de ordin psihologic erau previzibile și n-au întîrziat să se producă : deși prevederile Constituției nu-i acordă președintelui decît prerogative foarte limitate, cetățeanul știe că pe el l-a votat și din partea lui așteaptă binele țării. Se afirmă despre România că ar fi o republică semiprezidențială. Nu-i adevărat. Republică semiprezidențială este Franța, unde șeful statului conduce ședințele săptămînale ale guvernului și îi modelează sensibil deciziile. La noi, potrivit art. 87, alin.1, al Constituției, președintele „poate lua parte la ședințele guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru școrect: „prim-ministrului”, n.n.ț, în alte situații.” Așadar, nici măcar în asemenea ocazii președintele nu este obligat să participe, ci doar „poate lua parte”! Cum s-ar zice: te miri ce și mai nimic… România este o republică sfertoprezidențială.

Revenind de unde am plecat: cîtă vreme puterile președintelui sînt atît de reduse, tot vacarmul care însoțește alegerea sa este absolut deplasat și nu face decît să întrețină vechea iluzie că, poate-poate, viitorul șef de stat va face mai mult și mai bine decît înaintașii săi. Dar nici cele mai alese înzestrări și cele mai bune intenții nu-l vor smulge din corsetul Constituției și nu-l vor ridica la înălțimea așteptărilor. Așa încît, într-un viitor tangibil, ar fi nimerit să transferăm alegerea sa în sarcina Par­lamentului, ca în multe țări ale Europei și nu numai. Ar fi mai sim­plu, mai economic și mai realist. Pînă atunci, „altul”, anonim și mîntuitor, va dispune lejer de 30% din op­țiuni, dacă nu cumva și de procente mai mari.