Poezie de Olimpiu Nușfelean

Unde așezăm plînsul copilului?

Un scîncet de copil
la intrarea-n biserică,
undeva sub prima boltă,
spre sfîrșitul liturghiei.

Îngerii păzitori au un ceas de relaxare,
profită de priveliștea zilei
așezați pe streșinile acoperișului…

Pregătit oare pentru nefericire?
Nu extincția – simpla extincție –
privilegiul eternității.

Și nici nu-i țipătul prim,
ci gînguritul întrerupt
între primele silabe ale vieții.

În ce colț al inimii să așezi plînsul lui?
Cum să ieși dintre fraze convenționale
și să-l asculți?

Moartea stă deoparte
cuminte
și nu-i schimbă chipul.

Vom mai auzi cîndva/ undeva plînsul acesta?

Sau e victoria cu care cutează să intre
sub bolta bucuriei?

Cu plînsul lui lumea nu se repetă.
O știe?

Dorul lui acum se-ntremează?
În apa unde este scufundat, pentru purificare?
În lumea în care este acum scufundat, pentru vină?

Cînd scîncetul lui se umple de stele,
ei rîd.
Va învăța să stea de vorbă cu moartea,
s-o scoată din cumințenie?

Scîncetul lui repetat
trece printre stropii căldării de aur
fără să se ude.

Și el plînge și țipă în liniștea rugăciunii.

Parcă ar zice „Hei, lume, trezește-te!”

Înainte ca plînsul lui să devină protest
și, mai apoi, neputință!

Împărțirea zilelor

Cum poate-un poet să ceară-ndurare?
Și cui?

Viața îi e neștiută,
chiar lui.

Împărțirea zilei cu ceilalți –
istov sau iubire?

De ce să îmbraci un cuvînt
în simțire?

Pe-o cruce de trandafiri singur încătușat –
ofrandă îi zici sau păcat?

Zile nescrise

Cînd plec de undeva, ce-mi las în urmă:
trupul, gîndul, ființa?
Rămîn acolo, eu, întrupat într-o clipă,
să văd cum cade o rază de soare
pe mugurul trezit peste noapte,
să contemplu trecerea căprioarei prin rîu,
cum o pasăre de pradă
poartă apusul spre un loc de nimeni știut…

În urma mea, trecutul meu crește,
cu fiecare ipostază din care mă desprind,
cu trupul, cu gîndul, cu ființa împuținată…
Trec ușa spre zile nescrise.
Și-i zic Lui, vindecă-mi deplinătatea!,

și El vine și-mi zidește trupul din nou,
din noroiul ultimei ploi,
din polenul topit pe o geană de rouă…
Și mă lasă să mă privesc în oglindă,
întreg, pentru o altă priveliște,
mereu, El, deplin pentru mine.

Zîmbet învins

Spatele ei – ca un zid ce acoperă viitorul,
dar, de se-ntoarce,
e numai trecut.

Merge și merge, înainte,
categorică și furioasă.

Dar, de se-ntoarce,
reproșul ei
e zîmbet învins.

Un geam spart

Un geam spart cum îl repari?
Îl îmbraci într-o –
desigur transparentă –
calotă de gheață?
În reflexele
unei fîntîni?
Îl cîrpești cu o privire
ce știe pînă unde poate ajunge?…

În imaginea vindecată
porumbelul vine iarăși și iarăși
și se izbește
sinucigaș.

…Căci Frumosul nu știe niciodată
unde-i e locul.

Ziua primordială

Ea e ca un cort deasupra mea –
protectoare.
Tot trupul ei
e numai suflet transparent
cînd peste mine, ca o floare de mai, se apleacă.
Și – mai sus – cernut pe limpezimile ei,
praful discret al deșertului,
și – peste praf – stropii de rouă,
ai cerului,
ce vin să refacă
tina primordială,
din care ea ar vrea să modeleze
un soldat de lut, viu.

Voci

(rîsul unui copil – ca un nechezat de mînz, în creștere – greu de reprodus)

(plînsul unui copil – ca un schelălăit de cățeluș, rătăcit sub faleză,
recuperat de cățea – greu de imitat)

(alergatul unui copil, în jurul mesei, la micul dejun – ca zbenguitul unui miel în jurul turmei – greu de imaginat)

Dar dacă?…

Dar dacă eu sînt născut (poet?)
după sfîrșitul lumii?

Totul este iertat,
lumea-i închisă
într-un punct de lumină
ce se micșorează continuu –
cu cît te adîncești în tine,
cu atît devii mai luminos
și mai neînsemnat…

Fără întoarcere – unde?
Fără iertare – pentru ce?
Judecata-i făcută.

Iisus cu apostolii
s-au retras într-o inimă de aur
ce pulsează suficientă sieși
în miezul unui proton
pe care îl caută, distrați, fizicienii.
Îl vor mai găsi oare vreodată?

Încălecat pe-un cuvînt
trec prin galaxii
ca un fir de praf vorbitor –
cu vina mea nimănui de folos.

Călătoresc pe propriul destin
ca pe-un glob de cristal
pur.

Nu știu unde să poposesc
pentru clipa eternă,
ca, așteptînd miracolul unui nou Big-Bang,
să mă fac și eu, în fine, țărînă.