Idilă cu absențe pline

Recitind poemele lui Ioan-Pavel Azap din mica antologie de autor apărută de curând, constat că rămâne în continuare „uimitor cum se conservă lirismul, o anume vibraţie afectivă, într-o poezie care pare mai degrabă dispusă spre parodierea şi bagatelizarea propriilor criterii de constituire” (Petru Poantă). „Scrisul cu absențe” despre care vorbește Ion Mureșan în textul escortă înseamnă și desolemnizare de stări și situări poetice, și intermitență a rostirii fructificând oferte ale tăcerii. Număram eu însămi la un moment dat nenumăratele absenţe pline, de o stranie, încăpătoare densitate a vidului, transformând spaţiul poemelor într-unul doldora de valenţe libere. Ziceam altădată că nu neapărat „stângăcie simulată” ori „naivism ironic” aș numi ceea ce propune Ioan-Pavel Azap, cât mai degrabă pliere anume a cuvântului pe viziunile care populează imaginarul consumatorului de peliculă. „Poet şi prozator pe de din două” („culegător de perle în bălţi după ce plouă / pescar de apă dulce în chiuvetă / poet şi prozator pe de din două / cu ochelari pe post de amuletă / păcate n-am – ţin să vă dau de ştire – / nu cred în insomnii dorm nesmintit / atâta doar că sunt mai slab din fire / de câtă bucurie-am suferit”), el este cunoscut și recunoscut mai ales pentru cronicile de film, reunite în mai multe volume succesive și succesiv premiate, și pentru jurnalele sale de cinefil. Și aș mai include aici și cărțile de interviuri cu scriitori clujeni ori cu regizori români, care îl arată interesat mai degrabă de spectacolul/scena lumii, decât de propriul rol în același spectacol. Urmărește filme și le comentează, stârnește confesiuni ale altora pe care le include discret unui album personal. El este spectatorul care poate avea un cuvânt de spus despre ceea ce vede, nu neapărat cel care se propune, prin cuvinte, pe sine ca spectacol. Așa îmi explic și impresia de încredere firavă în forța cuvântului pe care o dau poemele sale, ieșirea avară a poetului în prim-plan și surâsul nu de puține ori ironic și autoironic (sunt constantele pe care le recunoaște singur) cu care pune în pagină versurile. De unde și probele la care supune poemul: „N-am să mai scriu poemul acesta, n-are rost, / Oricum îl ştiu pe de rost. / Atâta vreau doar să ştiţi: / E un poem cu îngeri decrepiţi; / E un poem cu femei eminamente fatale, / Lipsite total de prejudecăţi sexuale; / E un poem abstract şi discret – / Sfios precum gândul unui amant poet; / E un poem cuminte şi trist, / Cu care s-ar mândri orişice artist; / E un poem despre viaţă şi durere / – Un poem de cinci stele! –; / E un poem ca un glonţ de argint… / …Dar iată că l-am scris şi-am început să mint!” (Atâta vreau doar să ştiţi).

Poemele alese de el însuși pentru antologie, rimate şi ritmate liber, sunt mici scenarii cu morală deghizată şi cu o bine însuşită ştiinţă a derizoriului („În zori, trenul va opri într-o gară / Aproape pustie… Tu, goală, / Vei dansa printre şinele de cale ferată: / Naşul va rămâne cu gura căscată; / Acarul va lăsa baltă macazul / Şi va pleca să-şi înece, în vodcă, necazul; / Impiegatul nu va da semnalul de plecare / Şi va fuma, absent, ţigare de la ţigare; / Călătorii vor părăsi vagoanele discret / Şi vor porni într-o călătorie, pe jos, fără bilet; / Turnul de apă va irumpe ca un vulcan / De butaforie, filmat în prim-plan… / Numai sergentul major TF livresc se va-ntreba / Care e diferenţa dintre î din i şi â din a…?!” – Mică idilă feroviară), spiritualizând graniţele dintre obiect şi nume, cuvânt şi sens, dar şi dintre social, individual, mitologic. Observam altădată o democratizare largă a poeticului care vizează, în emisii aproape telegrafice, oarecum în taină (autoportretul cu mască din volumul de debut e unul păstrat ca blazon), recuperarea esenţei din puzderia de funigei (titlul altui volum) ai realului. Fără a pierde contactul cu același real („numai realitatea m-a făcut fericit”), căci Uşa [poemului e] cu picioarele pe pământ. Moartea însăşi („o, dacă moartea ar avea / coapse prelungi de catifea…”) are la îndemână partituri inedite la un poet care „le vede” înainte de a le spune. Iată încă un exemplu: Timp cu miros de mere coapte : „Ca o tăcere ascultată-n gând / Lumina se pogoară pe pământ; / Pământ fluorescent şi, poate, / Timpul se va opri la jumătate; / La jumătate între zi şi noapte, / Timp cu miros de mere coapte; / De mere coapte aşternute-n fân… / Tu erai tristă, mamă, eu eram bătrân.”

Os livresc”, în propria descriere, asumă, cu luciditate calmă și poftă de joc, fiori şi cuvinte pe o linie foarte generoasă în economia ei bine controlată de la Coşbuc şi Topîrceanu, la Minulescu şi Bacovia, cu nu puține atingeri şi plutiri suprarealiste şi dezinvolturi postmoderne. Iată poemul La toamnă – circumstanţierea e atât de bogat detaliată, încât fapta însăşi devine superfluă, încheierea poate fi oricare: „la toamnă când se coc scoruşii / când viii povestesc cu duşii / când fierbe mustul-ametist / (ca-’n anteversul păşunist) / când se prefiră funigei / când noatenii-au uitat de miei / când sar cartofii din pământ – la toamnă, dar nu mai curând”. Pe scurt, un poet care merită citit.