Gastronomie și rafinament

Integrând volumul într-un context istoric mai amplu dedicat gastronomiei – nu neapărat tradiționale – volumul istoricului Ștefania Dinu se regăsește confortabil și justificat alături de alte producții editoriale din ultimii ani (menționez în această zonă volumele semnate de Ana Iorga, Filip Lucian Iorga – Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moșilor, Editura Corint, 2015, precum și de Daniela Ulieriu și Doina Popescu Trei secole de gastronomie românească. De la muhalebiu și schembea la volovan şi galantină, Editura Paralela 45, 2018), rezervându-și însă meritul de a selecta din oferta senzațională a subiectului doar referințele asupra regalității din România. Prin urmare, volumul pe care autoarea ni-l propune, Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun gust, unul dintre cele mai ofertante și incitante din acest an din zona artei gastronomice – nu reprezintă doar o simplă carte de bucate, un compendiu de rețete sofisticate, adunate în timp și cu mare minuțiozitate, ci și o interpretare onestă, coroborând sursele, problematizând asupra conjuncturilor istorice și politice care au generat anumite preferințe. Nu în ultimul rând – pentru că avem în fața ochilor pagini care fac apel la simțuri, la vizual și olfactiv – ar trebui menționate condițiile grafice de excepție în care a fost publicată cartea sub forma unui album cu un conținut interesant de fotografii inedite și foarte bine selecționate.

De-a lungul timpului, gastronomia a însemnat nu numai rafinament culinar, protocol, putere, propagandă, etichetă, ci și definirea unei imagini simbol a Casei Regale românești și o integrare deplină a acesteia în marea familie a Curților monarhice europene. Ștefania Dinu cuprinde în pagini, pe de o parte, o istorie subtilă și nuanțată, bazată pe surse inedite, despre cele mai interesante rețete, meniuri sofisticate elaborate cu ocazia diverselor dinee, despre bucătarii celebri de la curte dar, pe de altă parte, și o analiză care ține de logistica ceremoniei, de relaționarea economică, precum și un inventar al principalilor furnizori ai Casei Regale. Nu este omis din cercetare nici impactul estetic al mesei, pe care autoarea pune un accent aparte, descriind piesele, sticlăria, atelierele de orfevrărie și de porțelanuri care s-au regăsit de-a lungul vremii la festinurile regale. Este reconstituită din frânturi o lume care tinde – odată ca și familia regală – să se românizeze, să își lege din ce în ce mai profund rădăcinile de România, pentru că, în fond – și aceasta reprezintă o constantă studiului despre trecut – nu se pot decupa stilul de viață și preferința pentru anumite sortimente de întregul context românesc istoric și social de la noi. De la regele Carol I care a impus eticheta și protocolul asupra meselor – și ale cărui preferințe culinare țineau mai degrabă de rafinamentul gastronomiei franceze – și până la regele Mihai – cu înclinații clare pentru bucătăria tradițională românească, întregul periplu întreprins de Ștefania Dinu reprezintă în sine evoluția și orientarea familiei regale față de realitățile autohtone. Din această perspectivă, una dintre mizele acestei cărți – exceptând-o pe aceea cu valoare recuperativă, de strângere și de prezentare a unor vechi rețete – este cea referitoare la interogația asupra evoluției meniului în funcție de trecerea timpului. De altfel, din punctul meu de vedere, în această analiză subtilă constă ineditul acestor pagini.

Rețetele prezentate în volum sunt incitante și interesante chiar din perspectivă antropologică – ce preferințe existau atunci, ce înclinații de gust, spre ce condimente și, mai ales, spre ce sferă de influență culturală se înclina balanța celor care luau parte la ceremonialul servirii meselor.

Nu se pot reconstitui ad integrum rețetele Casei Regale – acest demers ar fi unul utopic – însă cu o bună parte dintre sursele existente în arhive (menționăm fondul Casei Regale, fondul Argetoianu precum și fondul Saint Georges), cu ajutorul informațiilor provenite din scrisori, testamente, memorii sau documente ale administrației Casei Regale, se conturează un tablou inedit care completează și reflectă evenimentele de viață ale fețelor regale, aducând o lumină încărcată de familiaritate. Așadar, dincolo de a fi un adevărat festin al gusturilor și un univers al simțurilor adus la lumină din arhive și din biblioteci, volumul este o carte de istorie socială, de gen, care aprofundează aspectele minuțioase ale comportamentului uman – fie el și regal – și care are marele merit de a crea punți, de a lega oameni care au fost, cu oameni care sunt. Nu închei înainte de a specifica și faptul că avem în față un volum scris într-un ritm alert, care se citește ușor (cine ar fi bănuit dragostea regelui Carol I pentru Dunăre și preferința sa pentru borșul de pește?) cu multe paralelisme în lumea politică și culturală a timpului, un volum care surprinde atât prin ineditul temei, dar și prin bogăția documentației.