Fratele meu, ursul

În dimineața zilei de 3 iulie, la radio, s-a vorbit îndelung despre imprudența unui părinte, care și-a fotografiat fetița hrănind un urs. După difuzarea știrii, au urmat numeroase ecouri din partea ascultătorilor. Toți au cîntat pe aceeași strună: tată inconștient, ursul – animal sălbatic și imprevizibil, nu mai repetați asemenea gesturi, ar trebui luate măsuri severe etc., etc.

Eu unul, o spun din capul locului, mă înscriu împotrivă. Consider că toți oneștii cetățeni care s-au pronunțat la radio în sensul menționat mai sus nu sînt la curent nici cu evoluția urșilor, nici cu evoluția oamenilor, nici cu evoluția relațiilor dintre cele două specii.

Prin transfor­mările aduse peisajului de către om, habitatul tradițional al urșilor a fost afectat și restrîns, aducîndu-i pe purtătorii de blană mai aproape de oameni și facilitînd instituirea unor noi relații, de familiarizare și chiar de prietenie. Urșii care fac de strajă în anumite zone ale Transfăgărășanului știu că oamenii le sînt amici și că vor primi din partea lor diverse atenții agreabile și savuroase. Oamenii, la rîndul lor, au înregistrat cu simpatie acest început promițător de fraternizare, care posedă de altfel rădăcini vechi și profunde. „Din punct de vedere antropologic ­– scrie Mihai Coman (Bestiarul mitologic românesc, 1996) – se poate spune că prestigiul ursului derivă nu numai din mărimea și puterea lui, ci și din strania și neliniștitoarea sa asemănare cu omul. Vînătorii știu că trupul unui urs jupuit dezvăluie forme tulburător de apropiate de acelea ale omului: ursul folosește locomoția bipedă, relevă gesturi, mișcări și fapte ce par a deriva dintr-o «înțelepciune» mai degrabă umană decît animală. De aceea ursul apare ca un fel de alter-ego, sălbăticit, al omului.” Observații cvasi-identice, scoase dintr-o bogată experiență cinegetică, aflăm la Titus Popovici: „m-am îngrozit văzînd cît de cutremurător seamănă torsul ursului cu cel al omului…”. Autorul notează în continuare că trupul jupuit al ursului este „întru totul asemănător cu al unui om, doar cu picioare ceva mai scurte”. Să reținem, în fine, o întîmplare relatată pe scurt de același: „Deși se spune că animalul rănit coboară întotdeauna, ursul, mare, galben, cu blană rară și urîtă de august, a urcat vreo sută de metri; s-a culcat pe spate și a murit cu brîncile pe piept, într-un gest atît de uman încît mi se umezesc ochii.” (Cartea de la Gura Zlata).

Ursul, așadar, poate fi privit ca un alter-ego, sălbăticit, al omului. Dar spunînd „sălbăticit” subînțelegem un mai vechi proces de animalizare, căruia, în zilele noastre, pare să-i răspundă un proces invers, de îm­blînzire, ca să nu spu­nem de-a dreptul de „uma­nizare” a urșilor. Re­proșul cel mai frec­vent ce li se aduce de către unii este că sînt „imprevizibili”. Dar cum ați vrea să fie, stimați „ursofobi”? Procesul transformării lor este abia în curs și nu toate exemplarele au atins același nivel. Și pe urmă, abordînd reversul me­daliei, survine auto­mat întrebarea: cît de pre­vizibili sînt oamenii? Putin e cumva previzi­bil? Trump e previzibil? Liliputanii noștri (Dăncilă, Tăriceanu & comp.) sînt, cît de cît, previzibili? Mi se pare, notez în treacăt, că previzibilitatea e direct proporțională cu statura politică a persoanei. Nu dețin formula matematică prin care să pot calcula de cîte ori e mai previzibil Trump decît Dăncilă, dar sînt sigur că ar rezulta, în cel mai bun caz, un număr format din minimum trei cifre.

O concluzie, provizorie ca toate concluziile, ar putea suna astfel : nu stăviliți, prin ostilitate și suspiciune, procesul apropierii dintre oameni și urși. Îngăduiți-le urșilor să fie la fel de imprevizibili ca și politicienii de pretutindeni. Acordați o șansă evoluției urșilor spre o treaptă mai umană decît cîrmuitorii actuali ai lumii. Imaginea copilei hrănind un urs capătă astfel valoarea unui simbol.