XII
Tu ai plecat, dar ce iubire s-a
ivit prin noi și-a stat între dezastre,
unind substanța sufletelor noastre
într-o splendoare doar asemenea
cu-aceea ce pînă-a fi timp și astre
din neființă-a-nfiripat lumea –
nimic de-acuma nu va mai putea
– intrată-n noima înălțimii-albastre –
s-o ia din trama lucrurilor toate,
s-o stingă din eternul adevăr,
din ce-n divin se binecuvîntat-a
realului lăuntră realitate
și într-al sfintei lui suflări intrată,
iubirea noastră ce-i păstrată-n cer.