Regulamentul premiilor acordate de filialele USR pentru volume publicate în anul precedent de membrii lor prevede un număr redus de premii, cu o firească diferențiere între filialele mici și cele mari (cu peste 150 de membri). Astfel, alegând dintre aparițiile editoriale ale unui an, juriile filialelor din prima categorie ar trebui să decerneze un premiu Cartea anului și maximum două premii speciale (un premiu de debut și/ sau un premiu Opera Omnia), iar cele din a doua categorie au dreptul în plus la încă un premiu Cartea anului. Atâta tot. Această „zgârcenie“ statutară are motivația sa limpede: supraabundența de premii scade valoarea, importanța, prestigiul acestor distincții. Pentru ca premiile respective să conteze este obligatoriu ca ele să fie rezultatul unei competiții reale la care toată lumea participă, dar cununa de lauri revine celor care se dovedesc a fi cei mai buni. În realitate, mereu, filialele au dat mai multe premii decât prevedea regula. Această situație, nemulțumitoare, a fost dezbătută în Comitetul Director și s-a luat hotărârea, comunicată ferm președinților de filiale, de a se întoarce în limitele și la normele regulamentului. Însă, găsind diverse justificări mai mult sau mai puțin convingătoare, aceștia nu au respectat recomandările Comitetului Director și ploaia torențială de premii a continuat în mai toate filialele. Din rațiuni electorale sau nu, președinții de filiale au vrut să împace și capra și varza, n-au rezistat presiunilor făcute de membrii filialelor incapabili să-și dea seama că dacă, în loc de unul sau doi autori premiați, avem cincisprezece laureați atunci e ca și când nimeni n-ar mai fi luat premiul, inflația anulează, omoară premiul, acel premiu e aruncat în derizoriu și, în fond, degeaba l-a primit cine l-a primit. Ce-i de zis? În primul rând, avem aici de-a face cu dorința irepresibilă de recunoaștere publică pe care se pare că o au toți autorii. Ceea ce denotă din partea lor vanitate și o încredere (cu totul nefondată, cel mai adesea) în meritele literare proprii ce, nu-i așa, se cuvine să fie gratificate la tot pasul. Fie și astfel, minor, într-un pluton de premiați. Dar, totodată, dorința de recunoaștere publică dovedește și contrariul: și anume că autorii care au nevoie de asemenea certificate exterioare de validare sunt labili, vulnerabili, nesiguri pe scrisul lor, pe înzestrarea lor, pe prezența lor în literatură. Care ar fi rezolvarea? Desigur, neapărat, să se respecte regulamentul: cele două-trei premii pentru volume ale oricărei filiale să se confere într-o ceremonie care să se desfășoare în prima parte a anului, iar într-o altă ceremonie, plasată la sfârșitul anului, să se atribuie, eventual, alte tipuri de distincții și diplome, cu prilejul unor aniversări, al marcării unor opere și personalități reprezentative ori pentru contribuții la activitatea filialei etc. Cei care primesc premiile filialelor ar trebui să ceară chiar ei această severitate a selecției, altfel biruința lor este iluzorie.