Un vers ca o profesiune de credință

Mare parte din creația poetică a lui Ion Horea stă sub semnul iubirii față de Transilvania. Mi-e dor de țara transilvană este nu numai titlul unui volum al său ca și un vers ce ar putea fi un motto al unei antologii lirice din poezia sa pe această temă. Din acest punct de vedere el se învecinează cu un poet al generației ’60, Ioan Alexandru, autorul Imnelor Transilvaniei, care exclamă într-o poezie, Transilvanie sfântă, te iubesc. La Alexandru e mai accentuată viața creștină a satului, la Ion Horea sunt elogiate „rânduielile” satului de altădată, așa cum spune într-un interviu acordat lui Iulian Boldea, vorbind de satul natal, Petea: „Pe-atunci, satul era sat, mai bine zis, Petea era Petea, și oamenii ei erau la casele lor, harnici, neodihniți și ciufelnici. Nu era familie fără porecla ei… Hotarele erau hotare, nu se vedea un petic de pârloagă… Primăvara, țin minte cum îi vedeam pe peteni din ograda noastră de la Vaidei, tot satul ieșea cu plugurile în aceeași zi și era un peisaj ca în Pastelurile lui Alecsandri, aș zice acum, fără exagerare”. Imaginea satului de altădată îl urmărește ca un „cântec târziu”, potențându-i dorul după „țara transilvană” și după „țăranii ei bătrâni”, și, dorul acesta nu e o amăgire vană pentru că este reluat la încheierea unei poezii ce amintește de vremurile în care în sat veneau „muntenii cu plute”, „veneau piuarii” pentru stofele țărănești țesute în casă; imaginea este dezolantă, în „cimitirul greu de prune”, rând pe rând se muta satul, și poetul ar vrea să oprească timpul, până când se mai păstrează aceste bune rânduieli din satul de odinioară, izbucnind în această dorință:„Să fiarbă prunele-n corlană/ pe dealuri să mai latre câni/
Mi-e dor de țara transilvană/ Și de țăranii ei bătrâni”./

L-am cunoscut la Alba Iulia, la o gală a poeziei contemporane – ne recita transfigurat ca Alexandru, dar avea o rostire poetică, muzicală ce transmitea dorul de Ardeal, care-l urmărea obsesiv – din negura veacurilor, căci, așa cum spune Al. Cistelecan, Ion Horea, ca poet, este „ardeleanul total” : istorie și peisaj geografic (îndeosebi natal), folclor și literatură se întrețes în poezie pentru a crea această imagine a unui ținut aflat în decursul istoriei, într-o suferință biblică. Poezia capătă forma unui recviem pentru Golgotă, țară transilvană; între recviem și odă oscilează tonul poeziei sale de evocare transilvană pentru că „Închinare se cuvine celora din cimitir”.

Din îndepărtata istorie, îl urmărește viziunea migrației popoarelor care au trecut și prin Ardeal: înșiruirea unei onomastici poetice a conducătorilor ce au trecut pe aici ( Cuten cumanul, Ogodai tătarul, pecenegul Samuel-Aba, Alboin longobardul, creștinul Ulfila Gotul ș.a.) are rezonanța unei balade a lui François Villon cu repetata interogație „Dar unde-s marile ninsori? – Mais ou sont les neiges d’antan?”, care se încheie cu propoziția enigmatică pe care lingviștii o datează la începutul formării limbii române: torna, torna, fratre: „Și cât sub timpuri mai adast,/Ce strigăt să mai pot pricepe,/ adus de slavul Ardagast/ prin lungi învălmășiri de stepe/. Rămân pe-o dâlmă, căutând prin colburi semne idolatre/ Un glas întors din oarecând mai cheamă: „Torna, torna, fratre/”.

Un moment important al legăturii noastre spirituale, legătura cu creștinismul roman este prezent în Valahul: „Din această vale-a țării a pornit Ioan Valahul/ până ce-a ajuns în turnuri și, ferit de mânăstiri,/ închidea, la coborârea asfințirilor, buiacul/ lui hotar, ca o scriptură cu vedenii și uimiri./ Luna când își varsă varul pe sub streșinile grele/ din învolburări se arată drumurile pân-la Râm./” El a fost mesagerul, unei scripturi „din ființă, din durere și pământ”. O excursie la Roma, are de aceea, pe lângă sentimentul firesc al mândriei obârșiei, și amintirea atâtor suferințe și umilințe, mărturisite în acel Supplex Libellus Valachorum, la redactarea căruia au trudit, „luminații copii de țărani din Câmpie”, școliți la De Propaganda Fide: „Pe străzi pline de lume, de mărețele umbre-nsoțiți,/ sunt ei, părinții din poarta credinței, luminații copii de/ țărani din Câmpie, să afle izvoarele lacrimei, ochi podidiți./ Ajung printre oameni grăbiți/ cu Maior și Clain, în față la De Propaganda Fide/ Cu Supplex Libellus prin inima Romei.”/

Doina de jale care evocă supliciul lui Horea capătă tânguirea unui bocet prin interogații retorice și prin repetiții despre suferințele crunte îndurate de Crăișorul moților:„Doamne, Horeo, ce-i fi vrut/ Cum o fost și te-o durut,/ ce-i fi vrut să spui, și-ai spus/ numai cerului de sus?/ O foaie de la-mpăratu/ osul tău l-o-mpăturatu/ ca să-l rupă domnii-n patru/ să-l poarte din satu-n satu, / să-l poarte din satu-n satu !”/, iar poema Crișan este o meditație despre trădarea îndurată și mai dureroasă, cea din partea moților, ce reeditează biblica vânzare a Mântuitorului de către Iuda pentru treizeci de arginți:„Încă nu-s plătiți arginții numărați în pungi o sută./ El, de unde vine nu știi, iar de-l afli zici că nu-i./ Dar prin codri umblători, și prin sate, noaptea lungă/ bat la uși, așteaptă-afară, și întreabă foarte-ncet./ Până când a fost sub silă, cu trei gornici să-i ajungă/ și să-nceapă calea-ntoarsă de din sus de Scorăcet.”/

Câmpia transilvană capătă în evocarea lui Ion Horea o poetică îmbinare de spațiu geografic și spațiu literar, cu reînvierea unor personalități sau personaje celebre: Șincai cu legendara lui desagă în care ține „Scriptura țării”; Petru Maior domină valea Mureșului și locurile unde a păstorit ca protopop al Reghinului, umbra rebrenianului Ion ce sărută pământul, și blestemul lui Urcan Bătrânul. Împreună conturează un topos spiritual transilvan: „Multe veacuri de pe-această vale a trecerii afla-i-or/ Semnul binecuvântării sfântului părinte Maior,/ Lângă marginea pădurii întârziu și tot îngânu-l/ Blestemul ce-l tot mai zice când și când Urcan Bătrânul.”/

Ca și Eminescu, slăvind „sfintele firi vizionare” ale generației pașoptiste, ce i-a precedat pe „epigonii” contemporani, „mici de zile, mari de patimi”, ca și Ion Pillat în Bătrânii, Ion Horea omagiază Dascălii ardeleni, cărora le conferă pe lângă vocația literară și pe aceea de repere morale. Într-o lume măcinată de patimi mărunte, discordie și ură, poetul „se întoarce” la Timotei Cipariu, la vremea lui de popi și cărturari fiindu-i alături Piuariu Molnar, Arune Pumnul în casa căruia „un tânăr” discipol duce cântarea sfântă a neamului, George Bariț „martorul dreptății”, Avram Iancu coborând spre Blaj cu cetele de moți, mulți, „cât cucuruzii brazilor”; îl invocă și pe Axente Sever, tribunul neînfricat al lui Avram Iancu și, din Discursul lui Bărnuțiu simte chemarea spre Câmpia Libertății încheind emoționant testamentar: „Unde să pier, când îmi va fi să pier”.

Și precum Eminescu este de neconceput fără Transilvania, Ion Horea este și evocatorul itinerarului transilvan eminescian din vara anului 1866, un itinerar ce prefigurează viziunea unității naționale a poetului ce pare „un înger vagabond cu traista pusă-ntre aripe”:„Pe-un drum de țară-n miezul verii/ priviți, copilul care vine-i/ Un înger vagabond cu traista pe umăr pusă-ntre aripe…/ Chemat de-o țară fără seamăn, el lasă Țara Bucovinei/ și-ajuns la trecători, vecia o vede-n umbra unei clipe./ Și trece Mureșul cu luntrea și-apucă înspre Mica Romă./ Și iarba-i încâlcește părul și foamea de pe azi pe mâine,/ Nu-i de năluci mânat și țara-n ființa lui nu-i o fantomă,/ El trece munții în unirea de veci a Țărilor române!” Poetul reface momente ale drumului și ale popasului blăjean, cunoscute din biografiile poetului, înfățișate însă într-un „prezent etern” ce conferă concretețe vizuală evocării: „mai stau să mai închine câte-un pahar de vin./ Apoi, într-o căruță, spre Diciosânmărtin, către Ungheni, la vale, pe Subpădure-ncolo/ cei doi al celor sfinte și el al lui Apollo…/ Apoi bătăi de clopot l-au însoțit o vreme,/ o vară-n Mica Romă să stea și să se-ntreme/ un înțelept cu duhul pământului în plete/ din cronici vechi de țară putea să se desfete/ și ucenici pe uliți cătau să-l însoțească/ prin Blajul cel cu dascăli și vorbă latinească/ din vremea lui Bărnuțiu și-a lui Arune Pumnul.”

Țara transilvană și „sfânta Câmpie”, cu părinții și morții din morminte, i-au poruncit, ca în Discursul lui Bărnuțiu ( „Aduceți-vă aminte fiilor că și noi am fost nu o dată sub greutate”): „dintr-o jale mare cât o-mpărăție/ Să-mi aduc aminte”./ Este în acest catren sinteza unei arte poetice, a „transilvanismului” ce domină creația lui Ion Horea, țara în care rânduiala și credința stau „sub semnul vorbei adevărate” a Domnului împăcării, Isus: „O, Doamne-al împăcării, unde ești?/ ce cruci mai stau în drum să te arate/ cu chipul plâns de patimi omenești/ sub semnul vorbei tale-adevărate?… Prin sfinte Transilvanii te mai știu/ și bat cu tine drumuri depărtate,/ ca un profet ce urlă în pustiu/ sub semnul vorbei tale-adevărate.”