Talentul este o manifestare a unei forțe uriașe, de necontrolat. Această forță este atât de egoistă și de crudă, încât mulți oameni devin sclavii ei. Afirmația aparține lui Szilárd Borbély (1963–2014), important scriitor maghiar, și definește starea de prizonierat a vieții lui, din care nu a putut ieși decât prin suicid. Prea puțin cunoscut în România, Borbély este autorul a opt cărți de poezie, altele de eseuri și un roman (Sărmanii. A plecat deja Mesia?) considerat cea mai bună carte din Ungaria anului 2013.
Recenta apariție editorială de la Casa de Editură Max Blecher ne propune un lirism agresat de brutalitatea lumii, oscilând între o stare de revoltă și una de tristețe la gândul că poezia este doar un joc al spiritului, fără putere sub loviturile bâtei. La fel gândea și Imre Kertész, supraviețuitor al Holocaustului și singurul laureat al Nobelului din Ungaria (2002). Borbély a fost pe bună dreptate comparat cu Janos Pilinzky, fost prizonier de război, celebru autor de poezie metafizică, și Vladimir Molan, cu lirica lui întunecată.
Nimic mai ciudat decât titlul cărții lui Szilárd Borbély. Două vocabule care nu au nimic în comun, dar aici par sudate de un înțeles ascuns. „Berlin-Hamlet“. Pentru mentalul colectiv, Hamlet este însăși definiția îndoielii. A fi sau a nu fi, asta e tot ce a rămas din el. Pentru cunoscători, definitorie este chemarea tragică spre absolut ce poartă masca paradoxală a nebuniei. Hamlet este un căutător de sensuri. Șovăiala lui este de fapt o eschivă din fața aparențelor, o reacție de inadaptare la confruntarea cu fabula mistică ce descrie viața și mai ales moartea tatălui. Prințul e omul cu două umbre: a lui însuși și a părintelui ucis.
Dacă Hamlet descrie un univers oscilant, plin de fantasme, Berlin este spațiul imediat și în același timp interior care ar putea fixa lucrurile în loc. Poezia este sfâșiată între acești doi poli. Autorul dă târcoale Berlinului, dar Hamlet îl trage înapoi, îl alungă din locul dorit. Însuși spațiul se molipsește de arta dubitației: „N-am avut dreptate să nu vin la Berlin?“ (Scrisoarea I). Totul funcționează după principiile enunțate ale erotismului: cu cât te apropii, cu atât te îndepărtezi: „ M-am înstrăinat un pic de ea din pricina faptului/ că m-am apropiat atît de mult de trupul ei“ (Scrisoarea III). Ar fi deci un motiv pentru care autorul evocă un Berlin mereu ratat. Apropierea se face prin îndepărtare și iubirea se împlinește prin absență, singura dovadă a existenței ei fiind Scrisorile.
Dar ce dovadă poate fi asta? Nu cumva este un sentiment închipuit? Mai puternică decât iubirea pare a fi necesitatea invocării ei hamletiene pentru că Scrisorile sunt livrești, inspirate din corespondența lui Kafka și Canetti. Și nici nu e vorba de intertextualism. Poetul e un căutător de viziuni. Textele străine sunt perfect asimilate în magma lirică personală deoarece pot fi comparate cu niște apariții pe cât de cunoscute, pe atât de misterioase în a căror ureche s-a turnat otravă și acum noul Hamlet le ascultă poveștile pentru a le da valoarea unor principii de viață. „Am nevoie de cei ce știu cum se transformă asta în realitate“, declară el. Practică ambiguitatea, contradicția, alunecările lexicale, dar e însetat de certitudini.
Să fii în viață și să nu te bucuri de viață, iată unde duc contorsionările sufletului uman. Szilárd Borbély se simte torturat de viață, năpădit de părelnice lumini. Cerul este „același tavan fals, plat, fără adâncime“ (II); „Și nu voiam nimic. Doar să dispar. Liniște. Muțenie“ (Invalidenstrasse). El tânjește după femeia inimii lui (Scrisoarea IX), dar o îndepărtează, urmând tiparul știut. Poate că bărbatul și femeia alcătuiesc tema dublului într-o formă sofisticată, irecognoscibilă. E vorba de un dublu cu semn schimbat, care duce la tensiuni și blochează descoperirea de sine din cauza intoleranței la ideea de diferență. Poate că mintea omului e alcătuită astfel încât să funcționeze pe bază de asemănări și să expulzeze din sfera acceptabilității tot ce este diferit, ca fiind eșec, rebut, față de lut. Dacă așa stau lucrurile, avem o problemă fără soluții.
Încă un dublu: poetul are două umbre – a lui însuși și a lui Hamlet. Cum o fi să ai două umbre? Te miști mai greu? Gâfâi? Ești uneori trist? Alteori doborât de suferință? A avea două umbre poate fi o dovadă de dragoste atunci când porți cu tine umbra persoanei iubite; dar poate fi o povară grea când cealaltă umbră este o enigmă care se așază mereu între tine și lucruri. Enigma tatălui ucis trebuie dezlegată, altfel se va insinua fără încetare ca o peliculă peste lucruri, făcând viața de nesuportat.
Impresia că nu poți atinge niciodată fantasmele în care crezi, deci nu poți atinge bucuria, este creată și de limbaj. Lumea pare abstractă datorită sau din cauza acestuia, dar tot prin limbaj se face drumul îndărăt, spre straturile adânci ale realului. Limbajul impune o mișcare pe verticală, niciodată altfel: când sus, în înaltul cerului, când jos, în infernul brutalității omenești. Din acest motiv Berlin, cu presupusa lui desfășurare orizontală, se sfărâmă în inexistență.
Categoriile estetice sunt amestecate în mod voit. „Ulciorul acesta din vitrină are/ forma unei comparații“ (V.). Cele două brațe ale figurii de stil se topesc unul într-altul reconfigurând conceptul pentru a obține un concentrat de existență, unul care să poată fi administrat sub forma unor pilule magice muribunzilor care umplu lumea. Boala abstractizării îl doare pe poet, este ca și cum cărțile s-ar dovedi carnivore și ar înghiți oamenii. El umblă năuc pe pământ, agresat de cuvinte, aproape mort, tresărind doar atunci când întrezărește posibilitatea unei narațiuni. Narațiunea ca izbăvire. Oamenii au prostul obicei să se transforme în fantome, doar narațiunea, prin puterea ei de a aduce ordine, îi poate țintui locului. Și care e locul? Desigur, Berlin. Din acest motiv perdeaua criptică pe care poetul, în inconștiența lui, o așază protector deasupra tuturor lucrurilor pentru a fi „un amestec difuz al misterului și obtuzității“ (Fragment II), această perdea poate fi dată la o parte și astfel s-ar vedea lumina.
Sau nu? Apar mărturisiri contradictorii: „eu nu am o casă a mea/ și de asta locurile de pribegie le preschimb în cuvinte“ (Fragment VI).
Brusc, poezia se transformă într-o goană după semnificații. Poetul este un căutător de sensuri asemeni lui Hamlet. El e însuși Hamlet: „Sunt un prinț/ al deghizării/ un împătimit al artelor, al marilor fapte. Al frumuseții ultime/ pentru care adevărata artă este crima“ (Fragment II); „Am ajuns în oraș hotărât ca acum să zăresc/ în oglindă acea stafie care se ține după mine“ (Scrisoare VI); „prințul a tânjit la ironie,/ și de aceea a primit în schimb crima“ (Fragment VII).
Doar că acest Hamlet poartă ciudata povară a Berlinului, adică a unui spațiu căruia i s-a dat un nume artificial, deconcertant prin rezonanța lui geografică, pentru a i se inocula astfel o doză oricât de mică de realitate. În zadar. Problema lui, insovabilă, este că nu există. Totul este o înșelătorie, nu a poetului, ci a existenței, așa cum a fost livrată de un demiurg pus pe glume. „Existența lui Dumnezeu e o cutie deschisă, plină/ cu jucării. Fiecare jucărie e un/ mister“ (III). Mereu în incongruență, poetul vorbește pe limba morților, nu-i arde de glume. În definitiv, vede „cercuri reci dizolvându-se unul într-altul“ (Tiergarten I). Te întrebi câtă încredere poți avea într-o lume aflată în plin proces de dizolvare? Totul alunecă, totul șovăie. E nevoie de hotărâri radicale: poezia ca o ghilotină.
Până la urmă, totul poate fi răbdat, dar cum să te împaci cu poezia? Ea seamănă cu un cap proaspăt retezat: „Asistentul său îi trimitea mereu din cadavrele proaspete/ părți ale corpului excizate cu o precizie anatomică,/ ochi inocenți, căci la asta râvnea maestrul“ (Wannsee); „Toate cuvintele sunt futile dacă ele/nu taie firele“; „Nu mai suport agresivitatea poeziei/ și nu vreau ca faptele mele să fie cercetate.// Aș vrea să fiu un cuțit deschis: imprevizibilul./ Un ucigaș fără brici. Cel cu limbă mieroasă, care îți picură/ otravă în urechi“ (Fragment VIII); „Eram omorât, nu știu de ce./ Zăceam în colțul pieței principale, pe piatra cubică./ Din cap îmi curgea sângele“ (Alegoria VIII).
Fantoma trimisă în lume este o farsă tragică, o fabulă mistică în fața trăirilor oximoronice ale celui care o vede. Farsa este strategia descătușării de spaima pe care umbra o trăiește, prinsă în chinga luminii.