O infamie de vară

O idee otrăvită, periculoasă, ca o ploaie cu broaște ivită din cer senin, a fost lansată la începutul verii în spațiul public de cineva iresponsabil sau doar mânat de un oportunism atroce: că sunt prea multe reviste literare, că ar fi slabe și că, deci, nu mai trebuie finanțate, cu alte cuvinte, că e cazul să dispară. (Sigur, aici e loc de un amendament: ele pot să apară în continuare, dacă la cârma lor se instalează el și ai lui!).

S-o luăm pe rând. Aceste reviste literare nu sunt niciodată prea multe. (Chiar în acest număr al României literare Cronicarul prezintă două publicații din această categorie, una – nou nouță: le urăm amândurora viață lungă!). Sunt exact atâtea câte trebuie să fie. Regula lor de existență este paradoxală și simplă: dacă apar, atunci e necesar să apară. Ele sunt utile și la limită, adică atunci când ni se par slabe, mediocre. Prin aceste reviste respiră, se ține vie literatura română de azi și dintotdeauna, cu piscurile sale, dar și cu pedestrimea sa. Ele reprezintă supapa prin care se face reglajul de care literatura are neapărată nevoie, aici e spațiul de încercare, unde se alege, prin exercițiu critic, ce este viabil literar și ce se cuvine dat deoparte.

Aceste reviste sunt instituții de cultură. Așa și numai așa se cuvine să fie privite! Instituții sine qua non pentru cultura scrisă. Cum să vrei desființarea lor, și așa sunt niște cenușărese?!

Odată stabilit că reprezintă instituții de cultură, revistele literare trebuie puse pe același nivel și trebuie să aibă același tratament din partea statului ca instituțiile de cultură din diverse alte zone de manifestare artistică. Or, își poate imagina cineva funcționarea teatrelor, a bibliotecilor publice, a muzeelor, a filarmonicilor, a institutelor de cercetare ale Academiei fără susținerea financiară a statului? Domeniul cultural, pe cât de prețios pentru orice națiune pe atât de fragil, poate fi el lăsat să funcționeze la voia întâmplării, „după vânzări și încasări”, prin „auto-finanțare” (e, cred, un termen vechi, din vremea comunismului!), iar dacă nu, n-are decât să piară?! Nu, bineînțeles nu, ar fi iresponsabil, sinucigaș. Și atunci, de ce literatura să fie vitregită? (Deși, chiar în aceste zile, avem semne de îngrijorare venite și dinspre alte sectoare: teatre, muzee…).

Să lovești revistele literare și să dorești, în fond, să le vezi puse la pământ echivalează cu o infamie.

Ceea ce surprinde la acest atac împotriva breslei este faptul că el vine din interior. Căci tomnaticul agresor este cineva care a primit foarte mult de la breaslă (prea mult!), iar acum iată cum mulțumește, încercând să dea foc la casă. Să nu uităm că el este, de zeci de ani, redactor tocmai la o astfel de revistă literară și, atât cât s-a afirmat ca literat, s-a afirmat tocmai publicând ori scriindu-se despre el în paginile revistelor pe care le pune astăzi la zid, din miopie sau din interes calculat și meschin.

Și ar mai fi o observație de făcut: din păcate, nu este unicul care se comportă astfel, dezonorant, inacceptabil. El se adaugă unei întregi galerii de întristători mutanți care, în ultimii ani, așa înțeleg să se afirme: nu prin solidaritate, ci prin ură și violență, nu construind, ci demolând cu stranie, neobosită pasiune.

P.S. O reacție la această „cruciadă” împotriva revistelor literare a existat în numărul precedent al României literare, printr-un text memorabil semnat de Nicolae Manolescu. Găsesc subiectul mult prea preocupant și de aceea am considerat de datoria mea să intervin cu aceste rânduri.