Sunt dintre cei care consideră că este o mare eroare renunțarea, atât de nechibzuită, la predarea obligatorie a limbii latine în școlile de la noi. Pe scurt spus: latina, chiar și dintr-o perspectivă pragmatică (dar una sănătoasă) ar fi fost dintre speciile care se înscriu în categoria celor care dau seama de utilitatea lucrurilor inutile; deși, e convingerea mea adâncă, limba latină înseamnă cu mult mai mult decât atât. În schimb, în conformitate cu o viziune (cel puțin) neatentă cu rădăcinile adânci ale unei culturi, se învață acum în școlile noastre despre multe inutile lucruri „utile”.
Structurile limbii latine, uimitoarea (și, în multe privințe, inclusiv într-un sens civilizațional, fondatoarea) bogăție semantică a acesteia, logica și filozofia limbii acesteia sunt în măsură să (ne) livreze o ordine necesară și înaltă. În gândire, bunăoară; deci, în viață. În viață, deci și în privința educației. À propos, chiar cuvântul „educație” are rădăcini, puternice, latinești. „Educo; educere” – adică „a scoate un individ sau o ființă dintr-o stare și a o plasa într-o altă stare”. Și „educatio” – creștere, hrănire, îngrijire, cultivare.
Așa stând lucrurile, la bază, latinește cum s-ar spune, vom accepta că educația este, în fond, cum se spune astăzi în limba de lemn a noilor birocrații, „un proces de formare continuă” și că școala, esențială la toate nivelurile acesteia, nu este deținătoarea monopolului în materie educațională. Este exact ceea ce, din mai multe perspective, deci convocând mai multe tipuri de „argumente”, încearcă să facă dosarul României literare dedicat tematicii educației în cele trei decenii care s-au scurs de la căderea comunismului din țara noastră. Cu alte cuvinte, a educa și a paria pe educație are, fundamentalmente, o miză curiculară – dar e și mai mult decât atât. A vorbi despre educație este a vorbi despre istoria viziunilor politice din aceste trei decenii – cu puține momente de reformă profundă și cu mulți pași înapoi, să recunoaștem deschis aceasta. Dar a vorbi despre educație înseamnă și a discuta: despre ce patrimoniu formidabil este o bună educație; despre cât de important e ca limbajul libertății (deci educația civică) să fie învățat și repetat; despre urgența unei educații mediatice, într-un timp în care videoputerea este teribilă și în care „zeități” noi și întunecate vin spre centrul spațiului public (a se vedea fenomenul „fake news”); despre educație juridică, în calitatea acesteia de fondatoare a statului de drept; despre ce se face și cât de „la zi” se face educația în zona științelor exacte; nu în ultimul rând, despre cât de (à propos de limba latină…) hrănitoare poate să fie o educație religioasă făcută așa-cum-se-cuvine.
Privind educația în felul acesta – mai deschis, mai generos – vom înțelege că formula despre „cei șapte ani de acasă” e, de multă vreme, prea îngustă. Pentru o bună educație, uneori nici măcar 30 de ani în libertate nu sunt suficienți. A se vedea cazul României…
