Deși sunt pasionat de călătorii și mă apropii atent, cu interes, de fiecare loc unde ajung, căutând să-i aflu câtimea de unicitate și de frumusețe, mărturisesc că, până de curând, orașului Cluj nu izbutisem să-i descopăr farmecul.
Am vizitat nu o dată urbea transilvană, dar nu i-am găsit cheia, nu intram în rezonanță cu ea, nu comunicam. Pentru mine, Clujul reprezenta un spațiu de preocupări profesionale și atât. Aveam, am acolo colegi scriitori de valoare, pe care-i apreciez, aveam, am acolo cel puțin un prieten bun, de care mă simt foarte legat, însă orașul în sine nu mă atrăgea în chip deosebit. Acum, dacă ar fi să mă întreb de unde provenea opacitatea asta, aș spune că nu vedeam pădurea din pricina copacilor. Adică, tradus, nu aveam imaginea Clujului în integralitatea lui, nu eram în stare să cuprind întregul.
Starea aceasta a mea de incomunicare cu orașul și de indiferență față de el s-a curmat brusc și total cu prilejul recentului meu popas în Cluj, timp de câteva zile, la FestList. Cum s-a întâmplat? Am fost un norocos, să povestesc.
Toți participanții la festivalul de literatură am fost găzduiți într-un hotel situat pe dealul Cetățuia. Eu am locuit la etajul 2, de unde nu zăream mare lucru. Dar, într-o după-amiază, când asfințea soarele, unul dintre scriitorii prezenți la manifestare ne-a invitat pe câțiva apropiați în apartamentul pe care-l ocupa la ultimul etaj al imobilului. Am ieșit pe terasa de unde îmbrățișai cu privirea Clujul întreg. Panorama era prodigioasă, pur și simplu îți tăia respirația. Atunci mi s-au deschis și mie ochii, atunci am văzut, în fine, cu adevărat, orașul.
M-a uimit ceea ce aș numi versatilitatea expresivă a Clujului, felul cum se schimbă la față, adăugându-și noi și noi chipuri surprinzătoare, într-o sumă plenară, de neuitat. Acolo catedralele și celelalte clădiri impunătoare, durabile, parcă fără moarte în geometria lor imperială, mai încolo, parcurile și grădinile, atâtea, de un verde proaspăt, tulburător, tinzând cumva de neoprit să ia în stăpânire toată întinderea, apoi Someșul scriindu-și curgător poezia și maiestuoasă și modestă, apoi străzile provinciale cu case de bun-gust unde viața se deapănă tihnit, apoi părțile noi ale orașului urcând îndrăzneț și visător pe colinele din preajmă, ca și cum Clujul ar ști să plutească și ar vrea să ajungă la cer sau, măcar, să se mute în văzduh. Dacă închid ochii acum, astfel zăresc Clujul, ca pe un oraș fantastic, cu aripi, pictat oniric de un artist inspirat, un Chagall, de pildă.
Aș vrea ca aceste rânduri să fie luate drept o declarație de atașament și chiar de dependență sufletească pentru Clujul atât de viu, de dinamic și de prețios.
