Elegie pentru un critic literar

În cel mai recent număr al revistei orădene Familia, Ion Simuț a publicat un lung articol intitulat Elegie pentru revistele literare. Redacția a refuzat inițial publicarea, dar a cedat până la urmă presiunilor (de fapt, amenințărilor voalate) ale autorului. Și rău a făcut! Ion Simuț n-a avut nicio clipă intenția de a-și face cunoscute opiniile despre revistele literare, ci de a porni o campanie necolegială împotriva lor. Dovada? El s-a adresat ulterior unui ziar orădean, care a făcut vâlvă în jurul articolului. Mai mult, criticul a trimis e-mailuri unor scriitori pe care i-a „alarmat“ cu privire la două subiecte legate de situația gravă în care s-ar afla revistele literare.

Primul subiect este calitatea proastă a majorității acestora, cu trei excepții: România literară, Dilema veche și Observator cultural. O astfel de apreciere („o sută de reviste și păcatele lor“) constituie o generalizare fără temei serios. Din suta (sic!) cu pricina fac parte reviste de toată mâna (și, nu în ultimul rând, Familia), unele foarte bune, câteva sub egida Uniunii Scriitorilor, multe în Provincie, unde, în jurul lor, se creează an de an evenimente culturale importante, atât pentru publicul local, cât și pentru un cerc larg de iubitori de literatură. Filiale dintre cele mai mari ale USR scot astfel de reviste, Cluj, Timișoara, Iași, Arad (unde se organizează un simpozion anual consacrat revistelor literare), nu numai în scopul de a face cunoscute operelor membrilor lor, dar și spre a întreține în cititorii lor, numeroși tineri, interesul pentru literatură. În fond, pentru cultură: extrem de puține sunt reviste literare în sens strict, cele mai numeroase acoperă un spațiu cultural și artistic. Ion Simuț se plânge de faptul că revistele n-au cu adevărat public sau că sunt dezinteresate de publicul lor. Dă vina pe slabul „management cultural“, pe care îl explică prin aceea că „marea majoritate a directorilor și redactorilor-șefi, ba chiar și a redactorilor simpli, o reprezintă pensionarii reîncadrați, care de cele mai multe ori sunt deasupra și poeți“. (Nu dă nume, dar cum să nu te gândești tocmai la poetul pensionar care dirijează Familia, revistă în care profesorul pensionar Ion Simuț este redactor și colaborator permanent). Critic și istoric literar cu pretenții de sociolog cultural, lui Ion Simuț nu-i trece prin cap că, fără reviste de cultură, literatura însăși ar dispărea. Critica literară se petrece în mare parte în reviste. A uitat criticul orădean acest lucru? Mai ales fiind vorba de literatura actuală. Cea dintîi selecție, revistele o fac. Și ele sunt mijocul cel mai eficace de a o face.

Abia ceea ce urmează (subiectul doi) ne dezvăluie adevărata țintă a articolului lui Ion Simuț. În loc să ofere soluții care, eventual, să stopeze „declinul presei literare“ de astăzi (altminteri, declin cu totul relativ: istoricul literar ar fi putut să compare revistele de astăzi cu cele din interbelic, care erau cu mult mai efemere și mai lipsite de public, deși până și cele mai anodine prezintă după decenii bune măcar un interes documentar), Ion Simuț e de părere că „moleșeala“ de care ar suferi publicațiile literare actuale se explică prin finanțarea de la stat. Ceea ce ar fi o practică socialistă! Să citești și să te miri! În toată lumea civilizată, statul susține cultura. Chiar și la noi: teatrele, conservatoarele, bibliotecile publice și alte instituții de acest fel sunt plătite de la buget. Doar arta plastică (în lipsa achizițiilor) și publicațiile culturale, literatura, în primul rând, nu au avut multă vreme sprijin financiar de la stat. Are prea puțin cartea, editurile fiind private și beneficiind doar de fonduri de la AFCN. Și când parlamentul votează în unanimitate o lege de subvenționare a presei culturale, iată, vine unul din cei mai harnici profitori ai legii cu pricina și ne avertizează că suntem socialiști, deși ne dăm de dreapta, că legea creează dependență de oficialitate, așadar ne „moleșește“ instinctul civic.

Regretăm, la rândul nostru, „moleșeala“ intelectului și a caracterului unui critic literar care avea, sau cel puțin așa ni se părea nouă, bun-simț și o judecată onestă asupra vieții literare. Gestul public reprobabil pe care îl face astăzi îi va aduce aplauzele caracudei literare și, poate, niscai lauri academici, dar, cu siguranță, nu și aprecierea lumii literare. E șocant să pui în pericol revistele literare, coloană vertebrală a literaturii contemporane, de dragul unei ambiții de care nu ai absolut nicio nevoie. Îi închinăm lui Ion Simuț această elegie.