Contele vizionar

E dureros, dar adevărat: Keyserling e un vizionar căruia îi lipsește concizia, genul de clarvăzător aflat în neputința de a-și tăia pofta perorației. Simți de la o poștă că are adîncime, numai că adîncimea și-o risipește într-o pletoră de divagații neînfrînate, ca într-o cursă în care e îndeajuns să rostească prima digresiune pentru ca din bucla ei să se ivească o avalanșă de alte digresiuni sub potopul cărora înțeleptul nu se mai poate opri. De aici diluarea înfiorătoare pe care grafomania i-o pune în pagină, o diluare din cauza căreia ai nevoie de o răbdare de catîr ca să-l citești rînd cu rînd, fără imboldul de a sări paginile sub impresia agasantă că asiști la o alunecare pe gheață: contele (titlul nobiliar nu e o găselniță, Keyserling chiar purta pafta heraldică de neam cu farafastîc albastru în sînge) patinează pe nuanțe precum un somnambul pe care puzderia de idei ce-i fierb în cap îl fac să uite ținta la care vrea să ajungă. Numai la Kierkegaard mai întîlnești un asemenea glisaj din chichiță în chichiță pînă la uitarea întrebării la care voia să răspundă.

Dar, dacă lași la o parte morbul divagației, impresia că acest vizionar nu scrie din cărți, ci din intuiții, e izbitoare. Contele e din categoria frămîntaților la care certitudinile nu vin pe calea meditației, ci pe cea a revelației. Ce-l definește nu este demonstrația pe temei de jargon riguros, ci certitudinea dobîndită prin fler. Alături nu i-l poți pune decît pe ereticul de Gurdieff, alt vorbitor în dodii sibilinice, sau cel mult pe lunaticul de Steiner, ale cărui viziuni supralumești te stupefiază. La noi, singurul în măsură a suporta comparația e Vasile Lovinescu. În inșii aceștia credința intimă că au dreptate e atît de puternică că nu-și mai pierd timpul cu argumente menite a-i convinge pe cititori. Tocmai de aceea frazele lor sunt postulări pe bază de adulmecare misterioasă, dar nu inducții ieșite dintr-o observație clară. Ceva le năzare sub forma unei fulgurații și apoi scriu sute de pagini încercînd să pipăie străfulgerarea, numai că cititorul, neavînd fulgurația, e martorul unor învîrtiri în jurul cozii, a căror expresie e tatonarea perpetuă pînă la epuizarea răbdării de a-i citi.

A încerca să-i rezumi contelui un volum e cum ai vrea să definești un muzeu în care nici o sală nu seamănă cu alta în privința exponatelor. Asta nu înseamnă că e incoerent prin lipsă de viziune, ci că e prolix din dorința de a fi exhaustiv. Hramul lui Keyserling e incert: filosof nu este, fiindcă detestă abstracțiile, literat nu este, fiindcă disprețuiește pelteaua metaforică, iar om de știință nici atît, grație certitudinii că disciplinele pozitive, alături de tehnică, omoară spiritul. Cît despre credință, contele e propovăduitorul propriei religii, de vreme ce nu dă doi bani pe providență, pe mîntuire sau pe perspectiva unui Dumnezeu care, milos pînă la lepădare de sine, și-a trimis fiul ca să ne scoată din cloaca păcatelor. Și atunci cine este acest apucat care, ros de boala călătoriei, a străbătut tot mapamondul spre a conchide în final că singura călătorie autentică pe care o poți face se petrece numai în tine însuți? Cînd îl vezi cu cît aplomb condamnă călătoriile, tocmai el, care nu putea sta locului sub tirania dorinței de a rătăci, cînd îl vezi cum afirmă că cine străbate în aceeași zi cu avionul drumul de la Europa la Australia e precum un purice care sare peste propria umbră, cînd îi vezi asemenea puseuri teribile, nu poți să nu te întrebi din ce stofă e croit autorul.

Keyserling e un spiritualist, în măsura în care noțiunea aceasta, dureros de bătătorită de atîta uz speculativ, poate să mai însemne ceva: pentru el, esența omului stă în spirit, iar spiritul nu e o funcție a creierului, o facultate a rațiunii, sau cine știe ce aptitudine a gîndirii. Spiritul e rădăcina, e axul ce trece prin noi dinspre transcendent spre măruntaie, ceea ce înseamnă că noi nu avem spirit, ci suntem spirit, sau mai precis, spiritul ne are pe noi, precum o rădăcină care, venită de sus, ne cade direct în cap. Drama e că spiritul se împlîntă în partea telurică din noi, iar împlîntarea nu se poate face decît cu prețul obnubilării, drept care majoritatea oamenilor uită că au spirit, privindu-se pe ei înșiși drept bucăți de materie în evoluție. Iar materia, chiar aflată în evoluție, rămîne ceea ce este: o humă zbătîndu-se în haos. Urmarea e dresajul îndobitocitor la care apologeții materiei își supun dintotdeauna semenii, cu deznodămîntul previzibil de a le fura din inimă cele trei certitudini pe care stă orice viziune spirituală: libertatea, demnitatea și suferința.

Spre a-și ilustra gîndul, contele recurge la o dihotomie: de o parte insecta, de cealaltă cavalerul. Insecta este omul fără libertate, trăind sub tiparul colectivității. E insul de turmă, ipochimenul gregar prin excelență, cu două exemple predilecte: cetățeanul american și proletarul rus. Doi popîndăi cărora antena spiritului le-a fost amputată. Prin contrast, omul deplin e dat de cavaler, mai precis de spiritul cavaleresc, pe care contele îl definește ca o îmbinare a două simboluri: Vulturul și Crucea. Vulturul înseamnă demnitate liberă, iar Crucea înseamnă cunoaștere prin suferință. Din încrucișarea lor iese omul deplin. Mai precis, vulturul este întruchiparea animalului de pradă, insul rapace care, în numele libertății proprii, elimină pe oricine îndrăznește a-i pune sub semnul îndoielii onoarea. Numai că onoarea nu e semn de vanitate prostească, ci este simțul interior al libertății față de semeni. Vulturul nu stă să le explice insectelor în ce anume îi constă libertatea. Cine e sigur pe libertatea sa știe că onoarea nu-i poate fi lezată, cum nici nu-i poate fi luată, în schimb ea poate fi pusă sub semnul întrebării, reacția imediată a celui care își simte onoarea atinsă de îndoiala insectelor fiind retragerea îndoielii: prin scuze, prin duel sau prin război.

Acesta e cavalerul: insul a cărui libertate se exprimă sub forma onoarei care nu îngăduie umbră de suspiciune. Principiul existenței sale stă în neîntinarea onoarei. E lesne de înțeles că un asemenea scrupul nu e de întîlnit decît la cei pentru care vulgul, masa insectelor, e o plagă de care se feresc ca de diavol. Doar cavalerii, samuraii sau eroii pot atinge rangul de exigență al onoarei. Dar, dacă s-ar mărgini la ea, nu s-ar deosebi cu nimic de mercenarii a căror cruzime folosește demnitatea drept pretext pentru a ucide. Și atunci intervine binefacerea suferinței, a cărei undă de șoc îi cuplează la rădăcina spiritului, cavalerii căpătînd virtutea lăuntrică a trăirii în duh. Suferința te interiorizează, te face să înțelegi că onoarea nu e doar o pecete a libertății, ci totodată dovada miezului de spirit pe care îl porți. În felul acesta, cruzimea Vulturului e atenuată de suferința Crucii.

Samuraiul, a cărui onoare nu îngăduie întinare, e pătruns prin suferință de evlavia față de tot, violența sabiei găsindu-și completarea în delicatețea politeții. Nu există om mai plin de cucernicie ca samuraiul. Sufletul lui e pătruns de Weltfrömmigkeit („evlavia față de lume“). Și acolo unde cruzimea dictată de onoare e însoțită de politețea dată de evlavie, acolo apare ținuta. Pe un om stăpînit de spirit cavaleresc îl recunoști după ținută: o tensiune lăuntrică venită pe calea spiritului și răzbătînd în postura nobilă. Pentru un asemenea om, viața e o aventură în care nu se sfiește să înfrunte orice risc, căci are convingerea că nu are nimic de pierdut, de vreme ce rădăcina spiritului e în sine. Lui nu-i mai este teamă de oprobriu, de pedeapsă sau de moarte, fiindcă știe că toate sunt aparențe ivite din condiția telurică a insectelor. În plus, el nu așteaptă compasiune din afară sau duioșie din interior. E vulturul cu crucea în cioc, simbolul omului deplin. Insul suveran ca opus insectei colective. Pentru Keyserling, opusul interiorizării este insectizarea (insectificarea), adică viața de insectă atîrnînd de repere exterioare. Dacă ar fi trăit astăzi, contele și-ar fi văzut teoria adeverită: omul-insectă e modelul standard al vieții împlinite, în vreme ce șoimul cu crucea în cioc e o aschimodie vetustă.

Iată doar una din zecile de teme pe care contele le atinge în volumul De la suferință la împlinire. A-l rezuma e cu neputință, fiecare temă fiind sursa unor inevitabile divagații. Numai că insul e ales, chiar dacă vocea lui pare să vină din alt univers. Între concepția lui și calapodul actual de înțelegere a omului nu e nici o legătură.