Cercetarea literaturii ca gaya scienza

Într-o serie de volume care omagiază colegi merituoși, ajunși la o vârstă respectabilă și mai ales cu o activitate didactică și științifică încă mai respectabilă în urmă, Universitatea din București ne-a obișnuit cu un tip special de publicații, în același timp erudite și agreabile la lectură: volume închinate prezenței acestor profesori în câmpul public al literaturii. Dintre puținele care apar în fiecare an, pentru că și personalitățile care le prilejuiesc sunt puține, ultimul apărut este închinat unui specialist și unui erudit de un tip aparte: Mihai Dinu, profesor emerit al Facultății de Litere este cu adevărat reprezentantul unui model pierdut în febrilitatea epocii noastre care poate fi etichetată cu numele unei bune serii de filme de aventuri de acum câțiva ani: Fast and Furious. Și pentru a rămâne în domeniul comparațiilor de acest tip, ilustrative chiar dacă puțin forțate, aș spune că Mihai Dinu personifică un alt tip de erou, dintr-un alt timp și din alt film, cum se zice: un artist și un savant al artelor, îmbinând erudit muzica și poezia cum preconiza La Gaya Scienza provensală în sec.XII, adică o viziune lirică, erudită și autoironică adesea, a literaturii ca mod de viață, fundamentată pe o rară capacitate disociativă și analitică. Mai pe scurt spus, studiile literare ale profesorului Mihai Dinu se întemeiază pe un studiu filologic acribios al textelor, inclusiv poetice (mai ales poetice) cărora li se dezvăluie metodic resursele de lirism încă neobservate tocmai pentru că cititorul obișnuit evită de regulă o primă lectură filologică a textului în graba de a-i descoperi… poezia. Sper să mi se ierte că folosesc prilejul apariției sărbătorești a volumului omagial, cu titlul său sugestiv și studiile sale extrem de interesante, dar și de diverse, ca să mă opresc puțin asupra figurii și mai ales asupra operei profesorului Mihai Dinu pentru a prezenta câteva dintre densele și neobișnuitele sale cărți, care examinează chestiuni de mare pertinență în spațiile literare unde cititorul este rareori invitat să intre, deși interesul lor este evident.

Reprezentativ în acest sens este volumul „Bătrânul poet dintâi”: incursiune în poezia și poetica dosofteiană din 2007, în care cititorului îi atrag atenția întâi – deși sunt puse la urmă – o sută de pagini dense, cam cât trei sute într-o carte obișnuită, cuprinzând Inventarul alfabetic al cuvintelor-rimă din Psaltirea în versuri, aceleași cuvinte ordonate după frecvență, lista alfabetică a tuturor cuvintelor utilizate în Psaltire și același lexic marcând acum etimologia (originea) cuvintelor etc. Cum e și firesc, substanța acestei dense cărți se află însă nu în statistică, care o sprijină, ci într-o lectură liberă și atentă, făcută de un lector care vine din zona de bucurie a științei, acea veche „gaya scienza” pe care am pome­nit-o. El se oprește întâi asupra metricii: în „ambiguitățile” ritmului, el identifică o dictatură a numărului, respectiv a măsurii și cezurii, adică a acelor elemente formale dominate de respectarea unor combinații metrice (importanța cezurii va fi redescoperită de Vasile Aaron abia după vreun secol) care imprimă mai multă sonoritate versului și-i dau solemnitate. Rostul acestor subtilități ale analizei prozodice este evidențiat de autor pentru că ele variază destul de mult în desfășurarea cânturilor, alternanța măsurii dând măsura tehnicii unui poet care se exercită totuși în cadrul unei poezii ritualizate: „Pentru a fi apreciate la adevărata lor valoare, asemenea fragmente trebuie desprinse din context tocmai pentru că, altminteri, inerția scandării ne-ar face să percepem drept poticnite… toate versurile care diferă din punct de vedere ritmic de cele ce le preced nemijlocit”. (p. 31).

De fapt, „revoluția” pe care o aduce cartea lui Mihai Dinu în discutarea poeziei lui Dosoftei, dar cu efecte indirecte importante asupra literaturii române vechi în general, pleacă de la o observație fundamentală, nefructificată până acum, deși era la îndemâna tuturor. Psaltirea lui Dosoftei „nu este o creație originală, ci o traducere. Or, prin chiar natura ei, traducerea posedă un termen explicit de comparație care este textul-sursă, și e de la sine înțeles că evaluarea obiectivă a meritelor și/sau a slăbiciunilor sale nu poate porni decât de la confruntarea cu aceasta”. Ignorată fiind, această elementară obligație a produs efecte și până acum, constată autorul, căci nimeni dintre cercetătorii care s-au aplecat asupra Psaltirii lui Dosoftei n-a făcut comparația ei sistematică cu originalul care este, să ne înțelegem, Psaltirea originală și nu traducerea polonă a lui Kochanowski, pe care desigur a cunoscut-o, poate i-a și sugerat unele soluții, dar din care e departe de a fi luat „aproape toate formele de versificație, lungimea versurilor” etc. cum credea Pușcariu (op.cit., p. 32). Cum spune autorul, această lipsă a comparației traducerii cu originalul utilizat „este cu atât mai de neînțeles cu cât, fiind vorba de începutul absolut al poeziei românești, vânarea oricărui vers care aducea ceva nou în raport cu originalul ar fi trebuit să constituie un obiectiv prioritar al cercetării literare”. Ideea în jurul căreia se construiește această carte este deci „de a încerca să identifice contribuțiile de ordin literar ale poetului Dosoftei tocmai printr-o examinare cât se poate de atentă a ecarturilor (adăugiri, parafraze, comentarii) pe care le prezintă tălmăcirea în raport cu originalul” ceea ce presupune „filtrarea” cu maximă atenție și cu marea erudiție a autorului a tuturor celor 8606 versuri ale Psaltirii pentru a extrage „pulberea auriferă” a părții de poezie care se datorează „bătrânului poet dintâi”, cum i-a spus Aug. Z.N. Pop. Asupra acestui caracter pur poetic al traducerii lui Dosoftei ne luminează și faptul că Psaltirea sa probabil că nici n-a fost utilizată vreodată în biserică, pentru uzul căreia tot el a publicat câțiva ani mai târziu Psaltirea de-nțeles.

Dincolo de toate aceste așe­zări metodologice ale problemelor de principiu rămâne pen­tru cititor și pentru isto­ri­cul literar câștigul substanțial pe care îl aduce filtrarea „pulberii aurifere” și jerba de apropieri de alți poeți români, nu numai aceea cu Eminescu, cu care i se găsesc numeroase asemănări (care l-a cunoscut sigur deși
nu-l numește niciodată), dar și cu alți numeroși poeți indiferent de cronologie, ca Alecsan­dri, Arghezi, Asachi, Bolintineanu, Conachi, Heliade Rădu­les­cu, TopÎrceanu ș.a. până la Șerban Foarță. Nu e vorba, desigur, de apro­pieri întâmplătoare, ci de obținerea unei schițe despre personalitatea și evoluția poeziei româ­nești din perspectiva versificației: rima sin­categorială sau hete­rocategorială, aproxi­mativă sau exactă, alternarea diverselor tipuri de accente, utiliza­rea mai deasă sau mai rară a tipurilor diferite de rime desinențiale (verbe, substantive etc. la moduri sau cazuri identice) ș.c.l. Subli­niind că versificația lui Dosoftei nu este principial mai săracă decât a poeților care-i urmează, M. Dinu insistă asupra apropierilor dintre versificația lui Dosoftei și a lui Eminescu, desigur, unele găsite de Eminescu la Dosoftei, dar și de anticipări „strălucite” la predecesor, una dintre concluzii fiind însă că poetica lui Dosoftei, spre deosebire de a lui Eminescu, „nu s-a construit pe un fundament folcloric” (toată discuția, de mare interes la p. 58-83).

Într-un alt spațiu și uzând de alte instrumente autorul prezintă într-o carte ulterioară1, dar parcă mai încărcată de efecte căutările esenței poetice, a acelui element care face poezia să fie poezie și care nu se poate demonstra așa cum se numără silabele sau se argumentează relevanța unei comparații: numinosul, care conferă sacralitate unor manifestări din sfera realului și care există fără a putea fi demonstrat, căci el nu se lasă găsit sau dedus, ci se revelă, așa cum muzica pătrunde în sufletul celor care o pot simți. Metaforele, descripțiile, ingenioasele jocuri de cuvinte și de situații nu sunt componente obligatorii ale poeziei (M. Dinu citează predecesori ca Șt. Aug. Doinaș și N. Manolescu), ci mai degrabă o adulterează, o trimit spre proză. Mai evidentă este, spune autorul, apropierea ei de muzică, artă ce comunică inexprimabilul după formularea lui Schopenhauer, ca și după Pitagora, pe care îl cunoștea și Chesarie de la Râmnic, care știa că „sufletul nostru iaste alcătuit în trup după armonia musichiei și pentru aceea auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului”, ea fiind „puternică a preface patimile omenești, schimbându-se după a lor mișcare”. Pe această calitate a sugestiei materialului poetic esențial („numinosul”) își bazează autorul demonstrația poeticității poeziei lui Bolintineanu, expunând și examinând în paralel originalul român din volumul Florile Bosforului, echivalarea franțuzească propusă tot de Bolintineanu în Brises d’Orient și retraducerea acesteia în românește datorată chiar autorului ingeniosului experiment.

Și în acest volum, poate mai mult decât în precedentul, profesorul Mihai Dinu adâncește cercetarea într-un spațiu extraliterar în care virtuțile textului poetic se lasă mai amplu investigate și mai strâns circumscrise. Dincolo de aceste calități și de lumina în care știe să pună chestiunile examinate, cărțile sale sunt un îndemn salutar la ieșirea din limite, la căutarea esențelor: totul cu o eleganță și o degajare demnă de adevărata „gaya scienza”.

_________________

1 Mihai Dinu, Un alt Bolintineanu. Gânduri despre natura poeziei, cu un Cuvânt înainte de M. Zamfir, Ed.Spandugino, București, 2010, 372 pag.