La 16 august 2013, Al. Săndulescu îmi trimitea o amplă scrisoare electronică, intitulată Biografice, cuprinzând detalii mai mult sau mai puțin cunoscute din viața sa. Deosebindu-se de celelalte pagini de corespondență, prin dimensiuni și abordare, textul în format PDF, atașat e-mailului prin care comunicam îndeobște, fusese stârnit de finalizarea unei povestiri ce purta titlul Logodnicii. După o primăvară și o vară în care retrăise momente din trecut, remodelate cu pasiune pe paginile virtuale ale computerului, modificând succesiv diverse paragrafe și finalul, tot selectând dintre crâmpeie de evenimente trăite și sâmburi de ficțiune, autorul pusese punct și, ca unei părtașe săptămânal la nașterea acestei ultime scrieri, îmi trimitea, de „Sfânta Maria, 2013“, un soi de autobiografie ce acoperea în principal perioada de tinerețe și de maturitate a vieții sale, din care se inspirase, nu însă până la identificare, pentru conturarea eroului principal al Logodnicilor.
La un an de la despărțirea de reputatul istoric literar, de memorialistul revelat târziu, dar mai ales de prietenul de vocație, a cărui zi de naștere era sărbătorită la 13 iuniei, avem șansa să îl urmărim din nou depănând firul Mnemosinei.
ll Carmen Brăgaru
Dragă Carmen,
[…] Am fost și sunt un emotiv, deși am profesat câțiva ani ca dascăl. Cu timpul, acest psihism s-a mai estompat, însă fondul originar a rămas. E greu până încep, de exemplu, o conferință, după care, dacă pot dialoga cu cineva din public, îmi iau avânt și devin mai degajat. În liceu, la materiile pe care le stăpâneam, Română și Latină, puteam să dau și lecții; mai puțin sau deloc, la Matematică, unde totuși n-am uitat de sinus și de cosinus, la Trigonometrie, la Fizică, unde îmi mai amintesc de rezonatorul lui Helmholtz sau, la Chimie, de Tabelul lui Mendeleev. Prin ultimele clase, cum ar fi acum a XI-a sau a XII-a, visam, ca mai toți băieții la acea vârstă, să am și să conduc o motocicletă. Nu-mi dau seama cum aș fi stat cu emotivitatea, care dispărea complet când mânam calul de la șaretă, la trap și chiar la galop.
Dacă am avut o suferință atunci, până azi nevindecabilă, a fost aceea de a nu putea sui pe munte, de a face drumeții, de care eram împătimit. Mai toate câte le-am văzut în țară și străinătate s-au produs din tren sau din mașină, din avion, în afară de terenurile plate sau prea puțin înclinate, pe care le-am bătut ceasuri și zile întregi cu piciorul. Nu spun din ce cauză, o știi tu prea bine din Operație pe cord deschis.
Am avut cred vocația prieteniei încă de când eram copil. Mă bucur și acum de un foarte bun prieten de la vârsta de 11 ani, o prietenie de zeci de ani telefonică, pentru că locuim în două orașe la distanță foarte mare: București și Timișoara. Au mai survenit și bolile. Din cauza „dosarului“, el n-a putut să intre la facultate (ar fi vrut să facă Medicina), dar e deosebit de înzestrat artistic. I-am făcut o vizită acum câțiva ani la „reședința lui de vară“, la Vintilă Vodă (Buzău), localitate situată spre munte, unde a reușit cu mari eforturi, încă din timpul comunismului, (lucrase ca tehnician în industria petrolului), să-și construiască o vilă. Pe scara interioară, pereții sunt decorați cu desenele lui, iar în cea mai mare cameră de la etaj, are o veritabilă discotecă. Ne leagă multe: de la părinții care ne-au fost în pușcărie până la dragostea de Mozart și Beethoven. Și când te gândești că e paralizat, în urma unui accident vascular și a unei fracturi de femur, abia putându-se mișca, ajutându-se, la mersul greoi, de un cadru metalic.
Prietenii mei de azi îi pot număra pe degete, unii au abandonat, dar cei mai mulți nu mai sunt. Am rămas cu foarte puțini și vechimea prieteniei atinge deceniile. Sunt un prieten de cursă lungă.
La facultate, am avut mari profesori despre care am vorbit în însemnările mele memorialistice (G. Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan). Din păcate, studenția mea s-a petrecut în anii ‘50, în plin stalinism, când mai toate disciplinele umaniste erau ideologizate, mai clar, politizate. Pe primul plan al cursurilor nu se situa istoria literaturii și nici a limbii române, ci marxism-leninismul, care se va numi ceva mai târziu „socialism științific“. Șeful catedrei era faimosul politruc Leonte Răutu, originar dintr-un târgușor din Basarabia, școlit la Moscova, unde fusese crainic la radio în timpul războiului, iar conferențiari, Paul Niculescu-Mizil, Sorin Toma, fiul „marelui“ poet de partid A. Toma, care avea îndrăzneala să se compare cu Eminescu, autorul pamfletului de jalnică amintire Poezia lui Tudor Arghezi sau putrefacția poeziei din 1948, în fine, L. Tismăneanu, tatăl reputatului politolog din zilele noastre, Vladimir Tismăneanu. […]
Mă număram printre studenții considerați buni, chiar și la marxism-leninism, întrucât cunoșteam istoria generală mai bine decât colegii mei. Cu toată emotivitatea, eram foarte activ la seminarii, ba în anul III am fost și premiant pe Universitate, când m-am trezit propus, de cine nu știu, pentru Școala de literatură. Am vorbit altădată și despre aceasta. După absolvire, cu o medie între 9 și 10, am fost repartizat redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A.). Eram încă student în anul IV. Când, în anul următor, am absolvit facultatea, dând examenele de diferență, mi-a sosit repartizarea în învățământ, în comuna Bobota, raionul Șimleul Silvaniei, regiunea Bihor. Aveam să aflu, în anii ‘90, că în acea comună se născuse Corneliu Coposu. Directorul editurii acum, după Al. Rosetti și A. Toma, era Al.I. Ștefănescu, soțul Ninei Cassian, un tip zeflemist, altfel cordial. El s-a dus la ministrul culturii, pe atunci Constanța Crăciun (deși comunistă din ilegalitate, o femeie foarte cultivată, profesoară de Germană), care a anulat repartizarea din comuna Bobota, înlocuind-o cu E.S.P.L.A. din București. Nu pot spune că nu am avut noroc. Am optat pentru redacția de „Clasici“, unde apăreau edițiile, cenzurate sever pe atunci, ale scriitorilor români din trecut și colecția „Biblioteca pentru toți“. Directorul A. Toma a fost înlocuit mai târziu cu Al.I. Ștefănescu pe care tocmai l-am amintit, și, după aceea, abia spre sfârșitul deceniului, cu Petru Dumitriu; directori tehnici: un anume Katz și mai apoi Ben Marian, tip foarte capabil, redactor șef: Silvian Iosifescu, înlocuit și el, între timp, cu Alexandru Balaci, um om admirabil, care m-a ajutat, luându-mă pe garanție atunci când am avut probleme cu „cadrele“. Șeful redacției în care lucram a fost pentru puțină vreme aroganta Vera Călin, profesoară de Engleză la facultate, emigrată mai târziu în S.U.A., iar după aceea, Mihail Petroveanu, soțul poetei foarte active, realist-socialiste, Veronica Porumbacu (evrei, cu nume schimbate, cum se obișnuia), amândoi, morți la cutremurul din 1977. Șeful contabil era simpaticul, cam bâlbâit, Jenică Cristescu (Kitner), unul dintre foarte puținii funcționari de pe vremea Editurii Fundațiilor Regale, iar șeful serviciului administrativ, Luca, tatăl profesorului și eminentului istoric literar Paul Cornea.
Redacția mea arăta mai eteroclită. Lucrau pe atunci, fiind și asistente la facultate, Zoe Dumitrescu (încă nu și Bușulenga), despre care voi mai vorbi, Tatiana Golim, care se va căsători cu istoricul literar și profesorul G.C. Nicolescu, rusoaică albă, dar acum bătându-se cu pumnul în piept pentru victoria socialismului, Solo(mon) Silberman, afirmat ca prozator, cu pseudonimul Alexandru Sever și emigrat mai târziu în Israel, Geo Șerban, istoricul literar foarte activ și bine informat, acum directorul editurii Hasefer, căsătorit cu o soră a scriitorului Vladimir Colin, și Zigu Orenstein (Z. Ornea), bun prieten, excepționalul și prolificul istoric literar, cu o carieră strălucită, care, la marea epurare din 1958 va fi concediat, întrucât la 14-15 ani fusese sionist. Să nu-l uit pe latinistul de înaltă clasă Radu Albala, care mi-a fost și el prieten, evreu sefard, privindu-i cu oarecare superioritate pe „galițieni“. Mama lui era în America și fiul făcuse parte din tineretul liberal, ceea ce i-a determinat pe cadriști să-l concedieze. De precizat că evreilor nu li se cereau date despre originea socială. Mai toți proveneau din familii înstărite, copiii, de mici aveau profesori de limbi streine, de pian, cum erau Vera Călin, Nina Cassian, Maria Banuș ș.a. Români erau Gh. Pienescu, cercetător o viață întreagă a poeziei lui Tudor Arghezi, lucrând la pregătirea unei ediții definitive, chiar împreună cu marele poet, fără să fi reușit s-o realizeze ca ediție critică și nici să scrie o monografie, Andrei Rusu, foarte bun editor, originar din Basarabia, fiu de polițist, care a scăpat, ca prin urechile acului, să nu fie dat afară. Și să continui: Georgeta Rădulescu-Dulgheru, editoare excelentă a Jurnalului lui Titu Maiorescu, scris în mare parte în limba germană, rămas neterminat în versiunea românească după ce ea fost concediată pentru simpatii legionare pe care le-ar fi avut în tinerețe, Liviu Călin, poet și bun redactor, destul de conformist, care va fi peste câtva timp redactor-șef la editura Cartea Românească. În fine, Tiberiu Avramescu, și el foarte competent, pe care-l știi și tu cât de cât. Să mă mai adaug și pe mine, împărtășind aceeași soartă a concediaților, din motivele prea bine cunoscute de tine.
E.S.P.L.A. moștenise localul Editurii Fundațiilor Regale, instalată într-o casă boierească de pe strada Orlando, colț cu Bulevardul Lascăr Catargiu (pe atunci, Ana Ipătescu) și era foarte aproape, șfiindț situate pe același bulevard, spre Piața Romană, de revistele „Viața Românească“, „Gazeta literară“ (mai apoi „România literară“) și, temporar, de Uniunea Scriitorilor, mutată mai târziu pe Șoseaua Kisselef, unde acum este sediul PSD.
Scuză-mă. În fuga condeiului, am intrat în prea multe amănunte documentare, care țin totuși de persoana mea. La E.S.P.L.A., am cunoscut pe cea mai frumoasă fată din editură, care abia absolvise A.S.E. și care avea să devină prima mea soție. S-a întâmplat că locuiam în același cartier, eu, în strada Mihail Cornea, actuala Gala Galaction, având o cameră în casa profesorului G.C. Nicolescu, de care am amintit, ea, în Piața Domenii, pe strada Vasile Fuică, fiind în gazdă la un unchi de-al ei. Fără să vrem, la început, ne vedeam nu numai la editură, dar și în drumul cu același tramvai (pe atunci, tramvaiul 19), și la venire și mai ales la plecarea de la serviciu. Îmi plăcuse de ea, știa și destulă literatură, făcând liceul ortodox de la Galați, și până la urmă, ne-am îndrăgostit unul de altul, lucru pe care, peste un timp, l-a comunicat rudelor ei, și n-a trecut mult că m-am simțit ca și adoptat. Eram invitat la masă duminică de duminică și cu alte ocazii, la zile aniversare. Unchiul ei, care fusese funcționar superior în Ministerul de Finanțe, acum concediat și aflat, cum se spunea, la „munca de jos“, m-a plăcut foarte mult, m-a îndrăgit. Sigur că ne-au apropiat și convingerile noastre politice anticomuniste. Un cumnat al său, avocat, fusese de curând eliberat de la Canal, tata era, cum știi, în închisoare. Făceam parte, ca să zic așa, din aceeași familie, fapt care a contribuit la consolidarea, o dată mai mult, a sentimentelor celor doi tineri. Peste nici doi ani, se vor căsători, avându-i ca nași pe „unchiul“ și pe soția lui. Cum au evoluat lucrurile ai subînțeles măcar din Logodnicii.
Nu spusesem nimic la „cadre“ despre situația „dosarului“ meu. Tata fiind învățător, cu un certificat de stare materială acceptabil, eram considerat „mic burghez“. La facultate, prin 1956, au simțit nevoia unei îmbunătățiri a „compoziției naționale“. Ion Vitner, șeful catedrei de Literatură română (stomatolog de profesie, care îi luase locul lui G. Călinescu), nu lipsit de cultură, dar de un dogmatism feroce, cunoscându-mă nu numai ca student, dar și prin faptul că începusem să public în „Viața Românească“ și în „Gazeta literară“, m-a chemat ca asistent, recomandat probabil și de Ov.S. Crohmălniceanu, care mă cunoștea și mai bine de la editură, comunicându-mi să vin de îndată la ore. Mi s-a dat să fac seminarii cu anul IV, avându-i ca studenți, printre alții, pe Gabriel Dimisianu și pe viitoarea lui soție, care se numea ca domnișoară Georgeta Naidin, amândoi, cu totul remarcabili. Îmi amintesc, poate n-ai să crezi, de câteva seminarii despre poezia lui Ion Pillat. Nu am funcționat mai mult de două sau trei luni, întrucât „cadrele“ și firește rectoratul (rector era chiar Iorgu Iordan, al cărui student fusesem și care îmi înmânase în anul III premiul menționat mai înainte), nu au aprobat numirea și astfel cariera mea universitară s-a încheiat înainte de a începe propriu-zis. La serviciul de cadre al Ministerului Culturii, se primise o reclamație de la organizația de partid din sat, în care se spuneau lucrurilor pe nume despre situația politică a părinților mei și în primul rând a tatei, condamnat politic, aflat în închisoare de peste patru ani. Restul dramei l-am descris în Operație pe cord deschis.
Despre cei 32 de nepoți ai bunicilor mei materni am mai vorbit. Toți ne trăgeam din familii de preoți și învățători. Eu făcând parte dintre cei mai mici, n-am reușit să-l cunosc niciodată pe cel mai mare văr al meu, care era de vârsta părinților mei, poate chiar mai în vârstă. Nepoții, adică verii mei, au ajuns avocați, profesori și mai ales ofițeri, absolvenți de licee militare, cum s-a gândit să mă facă tata și pe mine. Pe cei mai mulți dintre ei i-a prins războiul. Unul, colonel de stat major, a fost în situația dramatică să-și deshumeze fratele, teolog, căzut pe front înainte de Odessa, în luptele crâncene de la Dalnik. Un altul, profesor, vânător de munte, decorat cu cea mai înaltă decorație „Mihai Viteazul“, a fost luat prizonier în Caucaz și nu s-a mai întors acasă decât după 4-5 ani, în 1948. Tata, ofițer de rezervă, a fost rănit pe malul Bugului, în luptele cu partizanii. De aici i s-a tras condamnarea la ani grei de închisoare. Securiștii din sat, care aveau „sarcină“ să lichideze burghezia și chiaburimea, i-au înscenat un proces abominabil în care doi martori mincinoși, aleși dintre cadrele de partid, care nu făcuseră parte nici din compania și nici din regimentul său, l-au acuzat, nici mai mult, nici mai puțin, că ar fi dat ordin să fie împușcați doi partizani. Cât am putut alerga după acte, în care se dovedea că unul dintre acuzatori nici nu era mobilizat la acea dată, când pretindea că s-a petrecut fapta; apoi, după martori, am cerut să fie chemați oameni din satul respectiv, unde era cantonată compania tatei, dar instanța a refuzat, nu s-a ținut seamă de absolut nimic, nici de faptul că însuși plutonierul major al companiei, care le știa pe toate, și acum avea un fiu securist, n-a confirmat acuzația extrem de gravă a celor doi martori mincinoși, puși de partid să declare astfel contra unui învățător și ofițer de rezervă, care, întors rănit, își vărsase sângele pentru țară. Tata, care n-ar fi omorât o muscă, a fost considerat criminal de război și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Ce s-a mai întâmplat apoi, am povestit cu alte prilejuri. Bietul tata a fost încătușat, uneori cu lanțuri la mâini și la picioare, purtat prin diferite închisori. La Jilava, l-a cunoscut pe Vladimir Streinu, iar la Gherla, pe Dinu Pillat.
Să mă întorc totuși la Institut, unde m-a adus G. Călinescu, după ce, concediat de la editură, fusesem șomer patru ani. Am dat concurs cu teză și oral, cum am spus și altă dată. Persoana care mi-a „suflat“ subiectul înainte de proba scrisă, zâmbind în ușa întredeschisă a sălii de ședințe, a fost Alexandraii, care nu mă știa decât de la Biblioteca Academiei, unde cred că schimbasem câteva cuvinte la fișier sau într-o pauză. Ea a fost Îngerul Bunei Vestiri și primul meu adevărat și mare prieten. La acea vârstă de 33-34 de ani, era de o frumusețe nespusă. Tu ai cunoscut-o târziu, când abia mai păstra ceva din trăsăturile încântătoare ale acelei epoci. […] Alți prieteni de înalțimea ei de suflet în Institut nu mi s-a întâmplat să am decât foarte târziu și, firește, în alte condiții, determinate de trecerea timpului și de vârsta care nu mai este nici pe departe aceeași. În afară de tine, foarte aproape îi simt pe Viorica Nișcov și pe Nicolae Mecu, excelenți din punct de vedere profesional, dar și cu o capacitate afectivă, concurându-le scrisul de o valoare de multă vreme recunoscută.
Nu pot să-l uit pe Dinu Pillat, a cărui sensibilitate, nu numai literară, s-a răsfrânt și asupra mea, din nefericire plecat prea repede dintre noi. Despre el, cum știi, am scris în câteva rânduri, chiar înainte de a ne cunoaște. La capitolul prieteni, mai pot fi amintiți Teodor Vârgolici, cronologic, fiind chiar cel mai vechi, și inegalul George Muntean, și ca istoric literar, dar și ca om. Avea multe calități, era talentat, scria și mai ales povestea frumos și cu mult haz, dar s-a risipit (nu și-a dat doctoratul), fără să lase o operă bine conturată. George Muntean avea calități care nu-i pot fi contestate și asta a făcut să rămânem prieteni multă vreme. […]
Să revin la Institut, unde, acum, după moartea profesorului Al. Dima, directoare a venit Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Era o femeie foarte cultivată, făcuse vreo trei facultăți (Literele, Dreptul, Conservatorul), vorbea câteva limbi streine și devenise profesor universitar, cucerind generații întregi de studenți. Formația ei se datora mai mult lui Tudor Vianu (a cărei asistentă fusese), decât lui G. Călinescu, apreciată însă de amândoi, cu anume ironie din partea celui din urmă, care zicea despre ea că este „găină de Renaștere“. Ca directoare, n-aș spune că a fost exemplară. Îi plăcea foarte mult șueta, lăsând ca lucrurile să meargă oarecum de la sine și, în consecință, cu rezultate nu prea strălucite, nu avea grijă să-și promoveze cercetătorii, în anumite situații s-a dovedit fricoasă, dacă nu lașă. Atunci, când au avut loc „restructurările“, după 1970, de care nu știu cât era și ea răspunzătoare (într-o măsură, probabil că da), una dintre victime a fost Dinu Pillat. Acesta a ținut să-i vorbească și să-i solicite ajutorul (ea stătea destul de bine și la partid); pur și simplu, nu l-a primit, gest incalificabil, s-o ierte Dumnezeu pe maica Benedicta, care, mai târziu, s-a călugărit la Mănăstirea Văratic.
În ceea ce mă privește, am fost avansat la postul de C.P.iii III, în 1967 (nota bene!), când eram bursier la Paris și trecuseră aproape 20 de ani, fără să fi înaintat cu un milimetru. […] Așa se face că am devenit C.P. II și C.P. I, după 1990, la peste 60 de ani. […] În schimb, ce a făcut doamna Zoe Bușulenga foarte bine în ceea ce mă privește (asta era, după 1990, când se pregătea să plece, lăsându-l pe Mircea Anghelescu interimar în locul ei), m-a numit redactor-șef al „Revistei de istorie și teorie literară“, condusă până atunci de Nicolae Florescu, dar care acum era cu totul prins de revista „Jurnalul literar“. Pentru mine a reprezentat al doilea moment de satisfacție profesională, după cele trei volume ale Corespondeței inedite, primite de B.P. Hasdeu, ediție premiată de Academie. În ambele lucrări, l-am avut colaborator apropiat pe admirabilul meu prieten Nicolae Mecu. […]
Am scris destule și acum te convingi încă o dată că Logodnicii e o scriere de ficțiune, sâmburele realității nu contribuie, cred, nici cu zece la sută. În schimb, ți-am povestit o istorie întreagă a numeroaselor mele avataruri, care te-ar putea interesa psihico-moral, dar deopotrivă, dacă nu și mai mult, documentar.
Alexandru
_______
i Anul acesta ar fi împlinit 90 de ani.
ii În întregul text autobiografic, Al. Săndulescu se referă la prototipul real al eroinei din Logodnicii, folosind Însă numele ficțional.
iii Cercetător principal.