Teodora Stanciu: Stimate domnule Alex Ștefănescu, bine ați revenit în studioul de Radio Trinitas!
Alex Ștefănescu: Mă bucur că revin aici!
Noi, mult mai mult, dacă ne permiteți să spunem, întrucât avem bucuria să vedem volumul dumneavoastră, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură: Postumele. Multe dintre paginile cărții au fost citite aici, la Radio Trinitas, și noi suntem – mărturisim! – mândri.
Considerăm că e un eveniment, în toată puterea cuvântului, apariția acestui volum. În ultimii zece-cincisprezece ani, eminescologia, credem, s-a aflat într-un mic impas. Un alt mod, o altă perspectivă de a interpreta poemele eminesciene nu prea s-au ivit la orizont. Sigur, există și au existat dintotdeauna grile teoretice, cu ajutorul cărora facem poezia lui Eminescu să încapă în ele. Dar nu aceasta este exegeza eminesciană. Ne-au interesat și ne-au plăcut în mod deosebit perspectiva dumneavoastră și expresia ei lingvistică. Am prelua din cuvântul unui ierarh caracterizarea pe care o făcea lexicului întrebuințat de Preafericirea Sa Părintele Patriarh Daniel, și anume că nu are barbarisme. Astfel se întâmplă și în critica dumneavoastră: nu abundă neologisme forțate, nu există emfază, ci un alt tip de limbaj, cu ajutorul căruia ni l-ați adus pe Eminescu aproape de noi.
Domnule Alex Ștefănescu, spuneți-ne, pentru postume, cum au stat lucrurile în raport cu antumele?
Da, sunt multe de spus. Subiectul pentru mine este foarte generos. Înainte de aceasta, aș vrea să precizez că și eu mă mândresc cu faptul că vin aici, că am citit o mare parte din texte la Radio Trinitas, în emisiunea dumneavoastră, doamnă Teodora Stanciu, și că asta m-a stimulat, pentru că am avut acel feedback, am avut reacții care mi-au dovedit că nu scriu degeaba. Mulți încercau să mă descurajeze. De ce scrii despre un poet din alte timpuri, un poet demodat? Eminescu nu e un poet demodat, nu este depășit de noi, ci noi suntem depășiți de Eminescu. Încă n-am reușit să-l ajungem din urmă, ba chiar am făcut câțiva pași înapoi în ceea ce privește educația sentimentală, cel puțin în tipul de sensibilitate pe care îl avem. Sunt multe de perfecționat în noi ca să ajungem în rând cu Eminescu. Da, e o mare problemă să scrii despre postume. Eu mă laud cu faptul că am avut inspirația să nu scriu despre Eminescu pe vremea când eram tânăr. Aș fi făcut o greșeală și ar fi fost o impietate, întrucât trebuie să ai o anumită vârstă ca să înțelegi toate nuanțele poeziei lui Eminescu și ca să simți cum reverberează emoția în conștiința ta, așa cum nu poți s-o faci atunci când ești tânăr, pentru că ești patetic și unilateral în tinerețe. Există riscul să mori dacă nu scrii repede, mori, dar merită acest risc. Am avut norocul să trăiesc și chiar ultima oară, când am avut un moment critic în viața mea – am căzut pe niște scări, mi-am pierdut cunoștința – și, în ultima clipă, m-am gândit ce bine că am terminat de scris a doua carte despre Eminescu.
A fost nevoie de două cărți, pentru că opera lui Eminescu are două părți, nu în funcție de valoarea textelor, ci în funcție de împrejurările biografiei lui. Și anume, unele texte au fost publicate din voința lui, sub supravegherea lui și altele n-au fost publicate, au rămas inedite și au început să fie publicate după moartea lui Eminescu. Aceasta nu înseamnă că între ele există o deosebire de valoare. Sunt poezii antume de o valoare uimitoare, care par scrise de un zeu, nu de un om. Asta o spun fără nicio exagerare. Nu-ți vine să crezi că un om a scris în limba română, pe care o cunoaștem și noi și o folosim în viața de fiecare zi, asemenea versuri. Dar tot printre versurile publicate există și versuri naive și mai puțin inspirate. De exemplu, cele publicate de Eminescu în „Familia“ lui Iosif Vulcan sunt versurile unui începător. Așa cum printre postume sunt poezii de o mare valoare, de o mare forță vizionară, începând cu Memento mori, continuând cu Povestea magului călător în stele, cu Diamantul Nordului și multe altele. Dar și acolo există poezii aflate încă în stadiul de șantier.
Care este deosebirea, de fapt, între poeziile antume și poeziile postume, pentru că o deosebire de valoare nu există. Poeziile antume au fost oferite evaluării de către criticii literari și de către cititori, în general, prin voința lui Eminescu de a le publica. Deci Eminescu ne-a dat voie, spun așa, între ghilimele, să le judecăm, le-a pus în circulație, a vrut el să facă asta. Cu postumele, situația este alta. Eminescu nu a încuviințat publicarea lor și, teoretic, noi n-am avea dreptul să le comentăm, pentru că Eminescu ar putea spune, dacă nu ne place ceva într-un poem: eu nu l-am publicat, mai aveam de lucru la el, Însă e vorba de un poet atât de important, un poet genial, încât noi, urmașii lui, nu ne-am putut stăpâni curiozitatea și am vrut să vedem ce a rămas nepublicat. Am publicat până și chitanțele de la o spălătorie din Viena, ca să vedem ce haine dădea la spălat. Tot ce e legat de un geniu ne interesează. Nu este o curiozitate care seamănă cu indiscreția, ci este o curiozitate față de modul de a fi al lui, cu o înzestrare ieșită din comun. Apoi, mai am și un alt argument. În postume, există multe poeme finisate, pe care Eminescu, întâmplător, încă nu le-a publicat. Și eu, citind și ediția Perpessicius, dar și manuscrisele din ediția anastatică a Academiei, am înțeles următorul lucru: Eminescu ținea fiecare poem în stadiu de șantier, ani la rând, de obicei între 7 și 10 ani, ceea ce este fantastic. Asta nu înseamnă că lucra 7, 8, 9 sau 10 ani la fiecare poem, necontenit, ci că-l păstra în stadiul de șantier, înainte de a-l pune în circulație. Revenea asupra lui, revenea asupra altui poem. În fiecare zi, își amintea că mai poate schimba ceva. Le avea pe toate în minte simultan și lucra atunci când, sufletește, era pregătit să lucreze la un poem.
Era starea, starea poetică specială.
Starea specială, care îl făcea să lucreze la un poem sau la altul. Dar le avea pe toate în minte și știa în ce stadiu se află fiecare. După asta, unele poeme erau în mod sigur considerate de el terminate. Și care este indiciul pentru mine? Multă lume admiră, în mod mecanic, caligrafia lui Eminescu, scrisul frumos. Eminescu nu scria caligrafic, decât când transcria ceva pentru publicare. Deci toate manuscrisele lui sunt foarte neglijente, scrise pentru el. De fapt, grafia era pentru el, el o înțelegea, bineînțeles. Este aproape cifrată opera lui din manuscrise.
Deci lecțiunea este foarte grea.
Foarte grea! Așa se explică faptul că disputa aceea despre ultimul vers din Floare albastră: „totuși este trist în lume“ sau „totul este trist în lume“ nu a putut fi arbitrată corect, pentru că m-am dus și eu la manuscris și am văzut, nu se va putea stabili dacă este scris „totuși“ sau „totul“, niciodată, întrucât sfârșitul cuvântului „totul“ este făcut ca un arabesc care poate fi citit și ca „și“ și ca un „l“. Da, dar atunci când voia să trimită ceva la tipar, își transcria poemul. Și sunt multe poeme transcrise caligrafic. Și, deci, ele ar fi apărut. Dacă un redactor, de exemplu Iacob Negruzzi sau altcineva, sau Titu Maiorescu i-ar fi spus „Dă-mi un poem!“, Eminescu ar fi scos un poem pe care l-ar fi trimis la publicare, chiar și fără să îl mai recitească, pentru că era o garanție dată lui însuși că era poemul finit și finisat. Bun. Deci e clar că meritau analizate. Apoi sunt alte poeme în stadiul de șantier care, într-adevăr, ar mai fi trebuit lucrate. Dar, față de ele, eu am o atitudine, pretind eu, adecvată, în sensul că nu le judec cu o exigență din asta absurdă. Deci știu că Eminescu n-a vrut să-l publice, dar mă bucur să caut în acea fază de șantier versuri extraordinar de expresive. Adică am altă atitudine. Nu judec poemul în ansamblu, ci plec într-un fel de explorare a lui. Așa cum cauți perle în adâncul mării sau cum cauți după ce se dărâmă o clădire. Am văzut că unii căutau, în mijlocul molozului, niște plăci de faianță de la sobe de teracotă, lucrate ca niște bijuterii…
Cahlele acelea.
Da, cahlele, da. Asta este atitudinea de explorare a unor șantiere. Și descoperi imagini de o frumusețe care întrece opera finită a multor poeți de azi. Sunt un prilej de delectare estetică fără egal.
Încă ceva ar mai fi de spus: că până și poemele nedesăvârșite te impresionează prin modul cum materia brută tinde să devină poezie. Exact ca și cum, dintr-un bloc de granit, un sculptor ar dezvălui parțial un grup statuar. Adică simți cum se ridică, din amorfitatea cuvintelor, o poezie sublimă. Deci chiar acest spectacol este impresionant.
Da, într-adevăr, este de reținut, domnule Alex Ștefănescu, ideea aceasta a devenirii.
A devenirii.
Pentru că numai cineva care a stat mult pe poemele eminesciene poate să intre în structura lor subiacentă și să-și dea seama unde ar fi ajuns poemul respectiv.
Mă bucur foarte mult că mă înțelegeți. Eu mi-am procurat această plăcere și când am scris despre antume, pentru că m-am dus la manuscrise să văd cum au ajuns forme ultime, de la ce variante a plecat Eminescu și tot am văzut cum se constituie acea combinație armonioasă de cuvinte din cuvinte, de multe ori, încercate la întâmplare. Eminescu voia parcă să epuizeze toate variantele posibile și aici intra în joc bunul-gust, modul cum selecta combinația cea mai bună.
Aceea care ținea de poezia înaltă, într-adevăr!
Asta este! Deci, la el, nu e vorba numai de geniu, ci și de bun gust, un bun-gust desăvârșit. Și, citind postumele, înțelegi multe alte lucruri. Înțelegi, de exemplu, mai bine și biografia lui Eminescu.
Am vrut să vă întreb lucrul acesta, care ar fi dimensiunile biografiei lui, care practic sunt cumva ascunse sub haina versurilor, sub expresia versurilor?
Dacă citești cu receptivitate și cu pasiune pentru Eminescu, pur și simplu îi retrăiești viața. De exemplu, am retrăit, nu spun ironic, am retrăit idila dintre el și Mite Kremnitz, care a durat trei luni și care poate fi reconstituită din versuri rămase nepublicate, inclusiv din poemul Non idem est si duo dicunt idem, care este poezia pe care a scris-o Eminescu la despărțirea de Mite Kremnitz și în care ideea este următoarea: aparent avem aceleași convingeri. De exemplu, și tu spui că în România lucrurile merg prost și eu spun că în România merg prost. Dar tu o spui cu o detașare care uneori frizează aroganța, iar eu o spun cu o sfâșiere lăuntrică. Mie îmi pare extraordinar de rău că se întâmplă așa, și ție nu-ți pasă sau chiar ești ironică.
Era un fel de neutralitate la Mite Kremnitz.
Bine, ea de fapt avea o atitudine distantă, aristocratică. Pe propriul ei soț, care era de o extracție socială mai puțin nobilă, îl privea cu superioritate, ceea ce era nedrept, pentru că el era un medic foarte bun. Nu întâmplător a ajuns medicul familiei regale din România și datorită lui a ajuns Mite Kremnitz să o frecventeze pe regina care semna, cu pseudonimul Carmen Sylva, versuri. Și tot el a introdus și pe Eminescu acolo.
Regina Elisabeta.
Regina Elisabeta, soția lui Carol I, care avea pseudonimul literar Carmen Sylva. Era, de fapt, o îndeletnicire foarte frumoasă a reginei, un fel de cenaclu cu o participare restrânsă.
La care venea uneori și George Enescu.
Venea și George Enescu, dar nu era cu public. Și discutau despre literatură, despre muzică și, odată, Mite Kremnitz l-a adus și pe Eminescu acolo. Eminescu a ascultat, a fost politicos. Nu a scris nimic minimalizator despre poeziile reginei, dar în mod evident nu i-au plăcut, pentru că, după aceea, scrie Mite Kremnitz în jurnalul ei, ea l-a întrebat și el a zis că nu i-au plăcut deloc, dar fiind vorba de o regină, faptul în sine, că voia să scrie versuri, faptul că voia să fie invitat Eminescu, despre care auzise că e un poet valoros, e un mare merit. Ce n-aș da ca și conducătorii de azi, să scrie versuri, fie și mai puțin reușite!
Tot ar avea tangență cu un anume domeniu spiritual.
Și o sensibilitate față de scriitori.
În mod cert! Acum, din aceste elemente ale biografiei lui Eminescu, ne spuneați într-un dialog prealabil că v-a impresionat foarte, foarte mult patriotismul lui. Într-adevăr, și din poezie, și din publicistică, mai ales din publicistică, ne dăm seama ce înțelegea Eminescu prin patriotism. De curând, am citit din Corpusul de texte din revista „Convorbiri literare“, din volumul al cincilea, care cuprinde prelecțiunile populare ținute de membrii Junimii, chiar pe cea a lui Eminescu, despre influența austriacă în Principatele Române. Și acolo, Eminescu dă o definiție splendidă a patriotismului, foarte concentrată, și care ar putea fi reținută oricând și de oricare politician al nostru. Spune așa: „Ca să fii patriot trebuie să ai sufletul foarte cald și creierul rece.“
Exact! Dar asta și practica el, această dualitate. Ați adus în discuție o idee de mare interes. Toată lumea spune, când citește Doina lui Eminescu, că Eminescu era împotriva progresului. „Și când vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier.“ Ceea ce dovedește, ca să nu folosesc un cuvânt tare, multă obtuzitate. De ce? Pentru că exact în perioada când scria Doina, în 1883, pentru inaugurarea unei statui a lui Ștefan cel Mare la Iași, el n-a mai citit-o acolo, pentru că nu i-a plăcut atmosfera. Era o atmosferă patriotardă, care-i displăcea lui. Și, în schimb, membrii Junimii l-au invitat la Junimea și l-a citit acolo. Acei oameni reci și acei oameni cu o atitudine de specialiști și nu de cititori naivi, acei oameni s-au ridicat în picioare, l-au aplaudat cu lacrimi în ochi și l-au îmbrățișat. Deci a ajuns la sufletele lor. Era exact în perioada aceea, când Eminescu spunea că, prin construirea unei căi ferate, „toate cântecele pier“, adică sunt alungate păsările. Fac o paranteză. Am citit îngrozit că vânătorii străini, în mod special francezi și spanioli, au voie să vâneze în fiecare an, la noi, patru sute de mii de ciocârlii. Mi s-a părut ceva înspăimântător și vreau să nu pierd ocazia să spun și aici. Așa ceva nu se poate tolera! Adică ciocârlia este un simbol național, dar ei le vânează ca să le mănânce. Hai să vânăm și privighetori și mierle! Și cine a stabilit patru sute de mii? Și apoi cine numără câte vânează într-adevăr?
Deci, când construiești o cale ferată, păsările fug, pentru că se defrișează terenul, nu mai sunt nici păduri. Dar exact în anul acela, 1883, și exact în acea perioadă a anului, publică Eminescu în ziarul „Timpul“, două articole în care pledează pentru introducerea căii de fier în România pe ecartament mare, ca să fim compatibili cu căile ferate din Europa. Și Eminescu, cu formidabila lui inteligență și pregătire în toate domeniile, face un calcul economic care este valabil și azi, adică spune cât te costă să duci grâu la Veneția cu carul cu boi, cât de mult crește prețul grâului din cauza cheltuielilor de transport și cât de ieftin ajunge suta de kg de grâu dusă cu trenul. Face calcule, face comparații, zice clar că trebuie introdus transportul feroviar. Și exact asta este, pe de o parte, mintea rece, mintea rațională pusă să lucreze în sprijinul țării lui și, pe de altă parte, sentimentalismul de poet care sesizează cele două planuri ale realității, amândouă adevărate. Adică e bine să construim căi ferate, dar este și ceva trist în faptul că noi construim căi ferate. Așa se întâmplă cu orice. Și, în momentul când am renunțat la grațioasa diligență și am trecut la autobuze, la fel, am pierdut ceva și am câștigat ceva, zice Horia-Roman Patapievici, foarte bine chiar în titlul unei cărți Ce se pierde atunci când se câștigă ceva? Asta este…
O lege conform căreia înaintăm.
O lege a existenței omenești. Și Eminescu renunță, atunci când argumentează necesitatea construirii de căi ferate, la trăirile lui cele mai profunde: „Fiind băiet păduri cutreieram și mă culcam ades lângă izvor.“ Cine cunoștea mai bine decât el trilurile păsărilor? Și totuși renunță la dorințele lui, la narcisismul lui, la visurile lui, în favoarea intereselor țării. Așa a făcut în toate privințele. Ăsta-i doar un exemplu. Și exemplul ăsta l-am dat, fiindcă multă lume nu știe, nu pune în paralel. Mereu a făcut așa Eminescu. De exemplu, el avea prieteni în țările care ne asupreau. Deci, putea să zică nu mă interesează. Pe el îl interesa, însă, binele țării, nu binele lui.
Sigur că da! În mod cert avea un atașament foarte profund și…
… și asociat și cu spiritul organizatoric. Deci nu era un naiv. Am remarcat faptul că în București, când era la ziarul „Timpul“, participa la ședințele unei societăți conspirative „Carpații“, o societate care milita pentru unirea Transilvaniei cu Regatul, cu Muntenia și cu Moldova. Ea, societatea asta, simula că are o activitate literară. Asta era ideea lui Titu Maiorescu. Și am citit cu ochii mei scrisoarea unui consul maghiar la București către șeful poliției secrete din Austria. Și mi-a tradus cineva, pentru că eu nu știu germană. Un germanist mi-a tradus-o cu multă atenție. Și consulul maghiar îi spunea: aceste ședințe, de fapt, sunt numai aparent literare. Am fost chemat de domnul Titu Maiorescu, zice, care e un vulpoi bătrân, și a încercat să mă păcălească, dar, în mod evident, nu era obișnuit să discute literatură acolo. Dar mi-a povestit cineva infiltrat de mine cum a fost următoarea ședință, care a fost cu adevărat o ședință politică. Și atunci s-a remarcat un poet, Mihai Eminescu, prin spiritul lui organizatoric. Au tipărit niște broșuri în care dovedeau că românii au o unitate perfectă de limbă, de istorie și că trebuie să se unească. Și aceste broșuri trebuiau difuzate în cele mai diferite sate din Transilvania, ceea ce ar fi însemnat un efort financiar uriaș ca să duci nu la Cluj, nu, ci să duci în toate satele. Și Eminescu le-a dat idei. Acest Eminescu! El, consulul, în mod evident, nu știa ce valoare are Eminescu. Acest poet, Eminescu, redactor la ziarul „Timpul“, a spus: Nu avem noi studenți din Transilvania care studiază la București? Când se duc în vacanță, ei sunt din sate și nu sunt toți din același sat. Le dăm broșuri să le ducă în satele lor. Iată, zice, are spirit organizatoric. E remarcabil.
Da. Înseamnă că avea categoric și latura aceasta pragmatică pentru binele României.
Pentru că a înțeles că pentru a face binele țării, nu-i de ajuns să plângi la festivități. Adică era un om cu o capacitate intelectuală ieșită din comun, complexă și știa că trebuie să lași poezia deoparte atunci când e vorba să lupți pentru țara ta.
Am sta mult de vorbă, domnule Alex Ștefănescu, pentru că prilejul apariției acestui volum ne-ar oferi o serie întreagă de episoade, la microfonul Radioului Trinitas. Noi vă invităm și cu alt prilej, după lansarea cărții sau înainte de lansarea ei. Acum, însă, am vrut să nu lăsăm ziua de 15 iunie să treacă neobservată. E o dată din calendarul nostru cultural. De fapt, 15 ianuarie și 15 iunie – cele două zile, ale nașterii și plecării în veșnicie ale lui Eminescu. Noi vă mulțumim foarte frumos și dorim cărții un destin pe măsura autorului!
Vă mulțumesc și vă rămân îndatorat!
