Titlurile cărților lui Matei Călinescu, fie că au fost publicate în România sau în exil, trădează o admirabilă propensiune: aceea a marilor sinteze. Eseuri despre literatura modernă (1970), Clasicismul european (1971), Conceptul modern de poezie (1972), Exploring Postmodernism (1988), Rereading (1993): sunt numai câteva dintre treptele unei abordări ample și larg-cuprinzătoare a fenomenului literar. Apetitul pentru construcțiile critice și teoretice de anvergură l-a individualizat, într-o generație care a avut – pe bună dreptate – un sens al urgenței normative, după nefasta falsificare a câmpului literar, din perioada stalinistă.
Acest apetit pentru amplitudine l-a acaparat treptat, în pofida faptului că, la debut, Matei Călinescu a părut a fi – înaintea lui Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion sau Valeriu Cristea – criticul de întâmpinare prin excelență al șaizecismului. Nu puțini dintre scriitorii reprezentativi ai generației, cum ar fi Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Petre Stoica sau Mircea Ivănescu, își datorează, în parte, afirmarea susținerii critice primite, în paginile „Gazetei literare”, de la Matei Călinescu. Însă ipostaza aceasta de cronicar, oricât de seducătoare și de necesară, în acei ani în care s-a dat (și s-a câștigat) bătălia pentru o literatură autentică, nu l-a ispitit, probabil, suficient de mult pe tânărul critic, pentru a o onora – mai ales după intrarea ca asistent al lui Tudor Vianu, la Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1963 –, altfel decât ocazional.
Și nu doar cronica literară a fost o ispită intermitentă, într-un proiect literar personal de mare amplitudine. Matei Călinescu a scris (nu fără succes) poezie și proză, în special cea din urmă aducându-i mari satisfacții. Beletristica sa îi trădează nu numai vocația critică, prin dimensiunea ei livrescă. Ea dezvăluie, totodată, și natura înclinației neo-moderniste a gândirii a celui care (prin Five Faces of Modernity, 1987, respectiv, Exploring Postmodernism, 1988) va deveni, în perioada sa americană, una dintre autoritățile mondiale în domeniu. În Semn (1966), Versuri (1970) și Umbre pe ape (1972), stilul înalt și metafora abstractă, contrastând vizibil cu atmosfera socială din epocă, au definit o adeziune curajoasă a autorului la un tip de discurs imun la imperativele ideologice. Neadeziune devenită de-a dreptul subversiune, în Viața și opiniile lui Zacharias Lichter (1969), micul roman încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, care i-a deschis autorului calea marelui public, mai mult decât studiile literare citate anterior. Chiar dacă discursul romanesc al lui Matei Călinescu e, cel mult, aluziv și alegoric, în cele două decenii scurse de la apariția cărții și până la prăbușirea comunismului, publicul a înțeles fără probleme sensul ei antitotalitar. Figura pseudo-nietzscheană a lui Lichter a fost (corect) interpretată de cititori ca un simbol al valorii individuale, al unicității – aspecte „vânate” critic de Matei Călinescu și în volumul său de debut, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, 1964 –, într-o perioadă de strivitoare dominație a uniformității.
Insist asupra episodului românesc al creației lui Matei Călinescu nu pentru că aș împărtăși opinia unor apropiați ai săi, conform căreia exilul început în 1973 – după obținerea unei burse Fulbright la Indiana University din Bloomington, SUA – ar fi constituit o eroare, dacă nu cumva o „trădare” a vocației inițiale, de critic al literaturii române. Am arătat deja că această vocație a fost, încă de la debut, concurată de fascinația pentru comparatism, pentru teoria literaturii și, în tot cazul, de o bulimie a sintezelor. Perioada sa românească este exemplară pentru forța caracterului lui Matei Călinescu, care a depășit o dublă condiționare: a originii sale sociale și a contextului cultural din anii de formație.
Mai întâi, ca descendent al unei familii aristocratice – înrudită, pe departe, cu Bolintinenii –, criticul a trebuit să navigheze printre „apele” învolburate ale epocii staliniste, de la un examen dur de intrare la facultate (acolo unde 75% din locuri erau rezervate celor cu „origini sănătoase”) și până la stagiul de corector la „Gazeta literară” (1958-1959). Se poate presupune că numai renunțarea, de către familie, printr-o „donație” menită să camufleze presiunile regimului, la proprietatea funciară l-a salvat pe tânăr de neplăceri politice mai accentuate, de natura celor prin care au trecut alți colegi de generație, ca Nicolae Manolescu, de pildă. Capacitatea sa de a-și urma vocația, indiferent de (dar nu indiferent la) cadrul politic al epocii staliniste, atestă o mare tărie de caracter și, totodată, pe cel ce dispune de resursele morale și intelectuale necesare unei „curse” literare pe distanțe lungi.
La fel de impresionant este faptul că, în 1973, la numai 16 ani de la absolvirea facultății, fără nici un alt stagiu de studii în străinătate, reușește să se insereze în atât de performantul sistem universitar american, pe baza achizițiilor culturale făcute în țară. Larga sa deschidere comparată, apetitul teoretic și o cultură literară impresionantă sunt mărcile unei structuri umaniste de tip renascentist, pe care acea propensiune a construcției ample, amintită de mine în deschidere, a valorizat-o la cotele cele mai înalte, compatibile cu nivelul lumii academice de peste Ocean. Matei Călinescu, foarte probabil, a știut nu numai să evite capcanele sociale și culturale, ci și să preia de la marii profesori ai Filologiei bucureștene un fir al tradiției. Poate subțiat – prin eliminarea atâtor personalități, de la G. Călinescu la criticii lovinescieni –, însă păstrat funcțional, pentru cei ca el, de către Tudor Vianu, Al. Rosetti, Alexandru Graur sau Jacques ck.
Aici aș adăuga, față de portretul pe care i-l face Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, că, dacă apetitul pentru idei și un anume stil critic al exhaustivității îl așază pe Matei Călinescu în paradigma magistrului său, Tudor Vianu, gustul sintezelor monumentale și deschiderea către creația beletristică îl apropie mai degrabă de „maestrul absent” G. Călinescu. Cu care s-a și întâlnit, involuntar (sau, mai bine zis, prin capriciul editorilor), între copertele unei cărți importante în epocă, de recuperare a reperelor teoretice autentice cu privire la literatura universală: Clasicism, baroc, romantism (1971). Observația lui Nicolae Manolescu este, dincolo de asta, profundă: e vorba nu de influență, ci de un stil critic, de un mod de a fi în cultură, care, la Matei Călinescu, vine direct din marea școală interbelică, supraviețuind miraculos atât comunismului, cât și exilului.
Pot accepta, mai cu seamă la modul sentimental, regretul unor scriitori șaizeciști că, prin plecarea lui Matei Călinescu în Statele Unite – unde, la încheierea bursei Fulbright, a cerut azil politic, devenind cetățean în 1979 –, literatura noastră a pierdut un mare cronicar, al cărui cuvânt ar fi însemnat mult, în apărarea spiritului critic și a democrației în viața literară, în ultimul deceniu ceaușist. Să nu uităm, însă, că deschiderea universală și umanismul liberal erau manifeste încă din primii ani ai prezenței sale în viața literară. Mutarea, în 1963, la „Viața Românească”, recuperările (prin studii și ediții) de scriitori interziși în deceniul anterior, alături de traducerile din poezia americană, publicate în revista „Steaua” în a doua jumătate a deceniului al șaptelea, indicau deja, transparent, depășirea episodului criticii militante, în favoarea istoriei literare, a comparatismului și a teoriei.
Mi-ar plăcea să îl păstrăm pe Matei Călinescu nu doar în memoria noastră afectivă, ca pe un „fugit” pe care căderea comunismului ni l-a adus înapoi, sau ca pe un român care a reușit pe marea scenă a literaturii americane și mondiale. Sintezele sale sunt cărți de referință, deloc datate, menite să întrețină studiul literaturii la un nivel înalt, stimulând cercetarea și formarea unor noi generații critice. Stilul său critic, îndeosebi, perspectiva monumentală asupra literaturii, ne sunt necesare astăzi, când suntem amenințați cu marginalizarea studiilor umaniste și numai performanța și creativitatea ne mai pot salva.