Un câine ținut mulți ani în lanț

1979. Cușca în care m-am fotografiat simbolic era de fapt cușca folosită de ceferiști, când ieșeau pe peron cu fanionul galben la trecerea trenului, ca să se protejeze împotriva navetiștilor care aruncau pe geamuri cu sticle goale de bere.

Revin pentru o clipă în prezent, întrebându-mă dacă stilul de viață comunist, obligatoriu în România până în 1989 (deci până la împlinirea de către mine a vârstei de 42 de ani), n-a lăsat urme în modul meu de a fi. Multă vreme am crezut că nu. De altfel, în timpul comunismului, am făcut în mod conștient eforturi să nu mă las contaminat, nici de limba de lemn, nici de prostul-gust promovat de PCR în cultură, nici de gravitatea (sumbră) prin care trebuia să-ți dovedești de dimineața până seara devotamentul față de partid, nici de complexul de inferioritate de care ajunseseră să sufere intelectualii disprețuiți de oficialitate la scenă deschisă (dispreț practicat în cele din urmă, prin imitație, de aproape toți oamenii lipsiți de pregătire intelectuală; nu întâmplător am povestit în episodul anterior cum erau priviți de lucrătorii unui IAS intelectualii aduși pe câmp la muncă patriotică).

Credeam în sinea mea că am rămas în multe privințe eu însumi. Și totuși, dacă mă examinez cu atenție, îmi dau seama că s-a schimbat în mine ceva pentru totdeauna, că nu mai pot redeveni un om întreg. Este vorba, poate, de amănunte, dar amănuntele au semnificația lor.

Nu m-aștept niciodată ca o brichetă să se-aprindă din prima-ncercare. Chiar și când folosesc una cu o funcționare ireproșabilă, tot apăs pe clapa de aprindere de două-trei ori, pentru că așa m-am obișnuit trăind într-o țară comunistă, în care aproape nimic nu funcționează ca lumea. Portiera Daciei o trântesc întotdeauna foarte tare, ca să fiu sigur că se închide. Și procedez la fel și când mă sui într-un Mercedes sau Volvo, din cauză că am reflexul format. Apa minerală nu pot s-o beau relaxat, fără grijă; știu că există riscul ca sticla respectivă să fi conținut cândva ulei, benzină sau chiar otravă și să fi fost spălată superficial (abia după un timp mi-aduc aminte că recipientele sunt acum de unică folosință). Cu aceeași încordare beau și Fanta sau Coca-Cola, oricât de multe asigurări mi s-ar da în legătură cu puritatea lor. Dacă un magazin trebuie să se deschidă, conform programului, la ora zece dimineața, eu mă înființez la ușa lui la zece și jumătate, ca să fiu sigur că au venit în sfârșit vânzătoarele. Și dacă m-aș stabili la un moment dat în Germania, unde vânzătoarele nu întârzie nici măcar un minut, aș face exact la fel, automat, pentru că la vârsta mea nu mai pot să mă schimb.

Când vorbesc la telefon cu cineva din provincie, strig din răsputeri, încât un străin care ar fi de față ar putea crede că vreau să mă fac auzit de interlocutorul meu, direct, fără telefon. Procedez astfel pentru că o mare parte din viață am folosit telefoane de proastă calitate, cu sunet înfundat. Tot experiența m-a învățat să mă dau un pas înapoi ori de câte ori deschid robinetul de la baie sau de la bucătărie, pentru că, de obicei, instalația întâi mă scuipă, ca o pisică înfuriată, apoi horcăie ca un muribund și abia după aceea dă la iveală șuvoiul de apă.

Dacă se întâmplă vreodată să spun ceva inteligent sau să fac o glumă reușită, mă uit imediat îngrijorat la cei din jur: nu cumva se află printre ei un ins important, care mă va trece pe o listă neagră? Știu că în alte țări, când iese în lume, fiecare om vrea să se remarce, sperând să existe prin preajmă vreo persoană influentă care să-i ofere un loc de muncă mai avantajos. Eu însă m-am obișnuit să-mi ascund inteligența și să mă prefac că n-am umor, iar dacă aș ajunge în acele țări tot așa aș face, incapabil să-mi mai modific automatismele. La fel, dacă mă îmbrac vreodată frumos, mă simt vinovat și abia aștept să mă întorc la hainele mele obișnuite, gri și maro.

În zadar se scrie adevărul în ziare și reviste (în acele ziare și reviste care nu fac jocul PSD, continuator al PCR). După ce-am citit, decenii la rând, fraze fără acoperire, mi-am format un sistem intim de apărare, astfel încât nu mai ajung la conștiința mea nici cele mai dramatice informații. Dacă mi se fură ceva, nu mă grăbesc să mă duc la Poliție. În mintea mea, Poliția este un loc unde un om cinstit riscă să o pățească mai rău decât un hoț. Știu – sau, în orice caz, sper – că Poliția s-a mai schimbat între timp și totuși, pentru orice eventualitate, dacă mi se fură ceva, tac și îmi văd de treabă. Și mai sigur este că nu m-aș adresa SRI nici dacă aș deține cele mai mari secrete ale CIA sau KGB. Prea mulți oameni au fost torturați sau au dispărut în subsolurile tenebroase ale Securității ca să mai am încredere în instituția care într-o formă sau alta o continuă.

Câteodată simt sincer că îmi iubesc țara, dar mă abțin s-o spun, ca să nu fiu confundat cu dezgustătorii patrioți de profesie din categoria lui Corneliu Vadim Tudor. Altă dată, opacitatea oamenilor fără carte mă înfurie, dar abia îndrăznesc să îngaim ceva pe această temă, fiindcă sunt pățit și știu că orice observație critică mă poate transforma, în ochii celor aflați la putere, într-un „dușman al poporului“. Mecanismul delicat al sentimentelor mele față de țara în care m-am născut s-a dereglat de multă vreme, definitiv.

Nici când rămân singur cu o femeie frumoasă nu mă pot bucura cu adevărat de prezența ei. Mă simt privit dezaprobator de un prezidiu întreg de tovarășe cu coc, mă simt chemat la ordine, vehement, de o comisie întreagă de tovarăși cu genți diplomat. Anul trecut, la mare fiind, m-am împrietenit cu câțiva copii pe plajă și m-am jucat un timp cu ei, colaborând la construirea unor castele de nisip. Dar oricât de însorită era ziua, tot mi-a trecut prin cap, ca o umbră, gândul că ar trebui să-i învăț să construiască nu castele, ci combinate siderurgice și hidrocentrale.

La alegeri, am votat împotriva acelora despre care știam dinainte că vor fi aleși, dar am făcut-o încordat, apăsat de o amenințare nelămurită. Nu m-aș fi mirat să aflu ca în unul din pereții cabinei să existe o gaură prin care mă supraveghează cineva și că voi fi pedepsit pentru opțiunea mea.

Se povestește că, odată, un câine ținut mulți ani în lanț a fost eliberat și că el, așa liber cum era, tot nu îndrăznea să iasă din cercul în care se învârtise de mii de ori… Iată însă că nici n-am scris bine această frază și mă simt tentat s-o tai, ca să nu mi-o taie alții, la Consiliul Culturii sau la secția de presă a C.C. Mi se va spune că nu mai există Consiliul Culturii și nici secția de presă a C.C. Știu. Dar nu mai exist nici eu, ființa liberă care am fost la naștere și care aș fi putut să fiu și azi, dacă… Dacă n-aș fi trăit până la 42 de ani într-o țară comunistă.