După ce, în romanul În iad toate becurile sunt arse (2011), dat ca nou, Dan Lungu preluase fără o notă de precizare o bună parte dintr-o carte anterioară, Băieți de gașcă (2005), și după ce prezentasem curioasa situație într-o cronică din „Observator Cultural”, autorul cu repetiție a dorit parcă să convingă că fiecare proză a lui, de la acel moment încolo, poate fi altfel decât precedentele. Nu știu dacă am contribuit în vreun fel la această mobilizare spre inedit a prozatorului, și nici nu contează; important este că ea a putut fi remarcată la titlurile publicate de Lungu în ultimii ani. După Fetița care se juca
de-a Dumnezeu (2014), recentele Pâlpâiri confirmă capacitatea prozatorului ieșean de a găsi subiecte noi, situații epice și mai ales perspective narative care să susțină o construcție romanescă. Un roman original se scrie greu.
Lungu a ajuns la ceea ce se numește maturitate, folosindu-și la maximum calitățile și încercând să evite deficiențele pe care critica de întâmpinare i le-a semnalat. Reproșul curent fiind acela că scrie romane „ușurele” și comerciale, pe gustul unui public mai larg, autorul și-a propus să dea o carte pentru lectorii care disting între lumea reală și cea ficțională și care nu se identifică, la modul naiv, cu personajele literare. Pâlpâiri lasă deoparte setul de convenții și clișee cu care Lungu opera în alte romane, mergând în direcția opusă. Dacă în Sunt o babă comunistă! (2007), bestseller-ul autorului, protagonista reprezenta o întreagă categorie, a perdanților din capitalismul post-revoluționar, nostalgici după vechea epocă, aici personajul principal este unul „excentric” în raport cu comunitatea în care se află, străin de ea, neîncadrabil în tipurile umane ce populează lumea rurală românească de azi. (Punct de plecare cel puțin naiv.) Protagonistul, căruia îi aflăm la un moment dat și numele (Sebastian Aanei), e o apariție insolită în satul moldovenesc în care deambulează, un sat aproape de Prut populat de bătrâni și copii, fiindcă oamenii în putere se află la muncă în Italia și Spania. Pentru a maximiza simbolic distanța dintre lumea satului și cea din care vine Aanei, și pentru a specula apoi narativ contrastul, Lungu face din el un observator destul de misterios, un ins aflat într-un concediu „cu clauze speciale”, care descoperă satul unde ajunge cu nedisimulată stupoare. Curiozitatea sătenilor de a înțelege cu ce se ocupă și ce vrea acest bărbat venit de nu se știe unde pentru a face aici nu se înțelege ce este dublată, în cealaltă parte, de senzațiile noi ale protagonistului la întâlnirea cu cotidianul satului. Aanei pare un ins ce a trăit numai în lumea jocurilor pe calculator și care descoperă, deodată, vaca și weceul din fundul curții. Revelația aceasta e savuroasă, fiindcă a trece din lumea virtuală în cea reală sau, mai exact, a descoperi lumea din jur după ce ai crescut cu mâna pe mouse, cu ochii în monitor și cu căștile pe urechi e o baie de realitate cu întâmplări nemaitrăite. Ilustrative, în acest sens, sunt toate scenele în care Aanei, străinul de sat, e obligat să ia contact cu realitatea rurală. Prin personajul-narator, Lungu speculează încă o dată nu numai distanța dintre lumea metropolitană și cea rurală, dar și pe aceea dintre omul format în epoca digitală și cel care, născut tot în ea, e bine adaptat la realitatea înconjurătoare. De remarcat limbajul pretențios al „excentricului”, pus într-o opoziție, destul de schematică totuși, cu cel al unui băiat crescut la țară. Odată consumat efectul de insolitare obținut prin perspectiva narativă (urbanul ajuns la sat, omul mileniului III privind uimit lumea rurală), Lungu va da o suită de episoade, mai bine sau mai puțin bine scrise, care reiau jocul. Și de aici încep problemele de construcție a romanului.
Din păcate, subiectul a fost ratat, fiindcă Pâlpâiri se bazează pe o opoziție prea manifestă între cele două lumi. De oriunde ar veni Aanei în satul de lângă Prut (fie el antropolog sau sociolog în cercetare de teren, angajat sau client al unei multinaționale), satul și orașul românesc nu sunt perfect etanșe, astfel încât cei de la țară să n-aibă idee de lumea urbană, și invers, orășenii să nu aibă cea mai vagă reprezentare a lumii rurale. E verosimil ca Aanei să nu mai fi fost confruntat vreodată cu niște câini de stână alergând spre el, dar e neverosimil ca un sat ai cărui oameni în putere sunt la muncă în Vest și ai cărui copii și bătrâni au pungi de la Lidl să fie atât de rupți de realitatea și mentalitatea mileniului III. Pentru a pune în valoare surpriza protagonistului la contactul cu lumea rurală românească, tocmai un autor cu studii de sociologie ca Lungu a simplificat structura societală, fixând într-o relație de opoziție tot mai stridentă lumi interconectate și amestecate, departajate aici artificial, din necesități compoziționale. Cei din sat nu au cum să-l vadă ca pe un „excentric” pe Aanei: este suficient să deschidă televizorul, telefonul, internetul, Facebook-ul și Instagram-ul pentru a vedea o cohortă de excentrici manifestân-
du-se live. Publicat cu cincisprezece ani în urmă, romanul ar fi fost poate mai credibil; între timp, chiar lumea noastră rurală, cu Lidl și Facebook menționate ca atare în carte (un preot venit de pe „toloacă” pentru a constata o minune se gândește că aceasta „merita o fotografie pe care să o posteze pe Facebook, împreună cu un comentariu plin de povețe”), a devenit globală. Gafa prozatorului este deci una de neînțeles: cum poate un scriitor cu veleități de sociolog să simplifice până la falsificare reprezentarea unei întregi comunități, banala și cotidiana raportare la lumea de azi? În Pâlpâiri, „excentric” trebuia să fie Aanei; ca să obțină contrastul, autorul a ajuns la șarjă, făcând neverosimil și excentric ruralul însuși.
Involuntar comică este și receptarea de până acum a romanului. Într-o cronică din „Scena9”, Mihai Iovănel îl compară pe Dan Lungu cu… Stanislaw Lem, opinând că Sebastian Aanei ar putea fi și extraterestru. Un alt critic tânăr, Alex Goldiș, crede că evaluarea lui Iovănel este ea însăși S.F., dar calcă și el în străchini, încheindu-și cronica din „Vatra” cu următoarea judecată de valoare: „Pâlpâiri e un neverosimil revival al ruralismului și al textualismului în același timp”.
Revenind la un ton mai ponderat: ar fi îmbucurător dacă următoarea carte a lui Dan Lungu ar avea mai multe calități și mai puține defecte decât Pâlpâiri .