Absolventă de Istorie și Filosofie la Universitatea Babeș-Bolyai (și-a susținut doctoratul cu teza Folclorul românesc în opera lui Mircea Eliade), redactor la Editura Școala Ardeleană, Sandra Cibicenco debutează cu un volum oarecum surprinzător, Salata de cuvinte. Deși a deprins de la poeții generației sale, dar și pe cont propriu exasperarea, răspărul, sațul față în față cu „șirul de cuvinte” care nu mai răspunde, nu mai rezolvă, nu mai explică, poeta forțează limitele poeziei – totuși, singură manieră acceptabilă și dorită de descriere a ființei – și recurge la o împielițare apăsat patologică. Luciditatea alimentată livresc își descoperă armele prea fragile, cuvântul poetului nu mai contează, el nu face față „universului complet aleatoriu” (o bandă a lui Moebius pe care cauzele și efectele se rotesc în gol, crede Baudrillard), semnele nu mai pot fi descifrate, căci se năpustesc în puhoaie aiuritoare. Marile viziuni nu mai sunt operante, vedeniile provocate nu mai au nici ele nimic dătător de fiori. Golul istoric nu e mai puțin gol dacă e întâmpinat cu o grimasă ironică, recuperarea măcar parțială a misterului e sortită eșecului. Lumea se află în impas, e bolnavă. Leacul pe care îl încearcă Sandra Cibicenco e acela al situării în chiar miezul haosului și al alienării, pentru a trata homeopatic înstrăinarea cu înstrăinare: „Fără a privi înstrăinarea, / poți orbi frumos din tine…”; „m-am răsculat fără nicio noimă / voi recurge în continuare la pleonasm / deoarece mă duce în abject […] iar creierii mi-i zbor în continuare / pe pereții băilor din spitalele de nebuni / și fără să țin seama de vreo spusă sau / nespusă / de hiat și de aristotel / uite-așa mă cuprinde / ha ha ha ha ha haosul”. Când „sus, pe nimburi azurii, / mi se-arată ne-ncetat / cețurile dinspre mine”, soluția e de a preface delirul în cheie de reintrodus ordinea. Membră a Cenaclului UBB, poeta are în Ion Mureșan, coordonatorul acestuia, un însoțitor care poate facilita, și cu o undă de umor, receptarea: „Ca să scurtez drumul cititorului spre carte voi spune că titlul nu are nimic a face cu bucătăria, ci cu psihiatria: salata de cuvinte e un concept sinonim cu fuga de idei […] Acolo unde comunicarea totală e vecină cu comunicarea imposibilă crede poeta că poate fi localizată marea poezie. În descendența lui Rimbaud cu a sa dereglare a simțurilor, Sandra Cibicenco ne propune, între real și delir, între joacă și încrâncenare, între normal și patologic, poezia ca delir indus”.
Poemele rupte, zdrențuite, cu ritmuri încălecate înscenează procesul supunerii nesupuse la limbaj, introducând ici-colo scenete care spun, în negativ, despre scindare, neintegrare, suspendare. Nu-i de mirare apelul la David Lynch, care „mi-a propus o nouă colaborare: / spune el că putem face maiestuosul și mai / măreț / și poezia mai teatrală. / Așa că, îmi pun saboți de lemn, / fundă neagră să-mi acopere cearcănele, / aduc și ursitoare, / aduc și frânghii / și ne suim pe dealurile albe / – nu renegăm regia, / doar ideologia”. Tot arsenalul clinic pus la bătaie într-o anamneză șocantă – iată câteva titluri: Zvârcolirile, Ipohondrie, Leziuni, Boala aflării, Boala iluminării, Boala pândei, culminând, oarecum previzibil, cu Boala conștiinței nimicului – are ca straniu efect nu o vindecare, ci o amănunțire a crizei și o fragilă promisiune de optimism, ca în, de pildă, aceste Idei de biruință, în care se aude și un clinchet dinspre poemele lui Ion Mureșan: „…și seara a decurs normal / fiindcă erau stele multe / și câteva idei de biruință / dar la masa vecină / adormise unu’ cu capu’ pe masă / și când mă aplec după chibrituri / văd un drăcușor mic / că îmi face cu ochiu’ / mă mir / și nu spun nimănui despre descoperirea mea / dar îmi tremură paharul când îl duc la gură / și mă iau gâdilituri pe gleznă / caut pretexte să ajung iar sub masă / și găsesc / michiduță stă cu o lulea în gură / și citește crezul nu știu cui / și mă iau căldurile / și invoc ora târzie / și ajung în stradă / și mă uit în urmă unde numai stâlpi de / iluminat / și două umbre de cucuvele / și măi frate las-o dracu’ / mi-am pierdut rațiunea / când am zis că / eu nu mă tem de moarte / am zis adevărat / și mă gândesc / că mai bine stau pe bancă să văd răsăritul / unde nu se servește cafea / căci lumea a ajuns în prag de disoluție / iar eu ajung deja un zeu / și n-am mă chef să îi salvez / dă-i la draci să joace hore cu ei”. Andrei Doboș crede și el că „la confluența estetică a neo-expresionismului cu arta brută, Salata de cuvinte reușește să deturneze, pe nesimțite, momentul psihotic în iluminare”.
E de așteptat cu interes vocea poetei după abandonarea acestei temporar utile, în ordine poetică, măști.