Poetul, ca și corăbierul

Din această antologie lirică, păstrătoare a câtorva piese de rezistență din intervalul 1974-2018, răzbat zvonurile unui freamăt lăuntric alimentat năvalnic din unghi senzorial, însă bine strunit de o retorică antiromantică, una care pune stavile diverse fluxului de senzații pentru a permite doar fiorului să răzbată. Tocmai prin rafinamentul filtrării stimulilor, care traduce pudoarea în fața cuvintelor, se remarcă poetica lui Cristian-Liviu Burada, una în care axele ideatice se regăsesc în termeni precum smerenie, principii uitate, taine, tăcere, destrămare. Având ca bază o decență comportamentală înnăscută, iar nu dobândită, versul nu-și strigă nașterea, nu clocotește spre a-și arăta unicitatea, cu plebeisme și abrazivități de limbaj, ca la atâția poeți de astăzi, dimpotrivă: el tinde să devină „abur de poem”, și, vorba autorului, „parcurge melcoid”, precum soarele ce-și amână apusul, coaja lucrurilor, pentru a se lămuri asupra esenței din spatele ei.

Prin cutezanța indiscriminabil legată de precauție, stihuitorul este echivalat cu un corăbier, acela care riscă, plecând de la malul comodității burgheze, o pogorâre în maelstromul jocului de oglinzi public: a izbândit sau nu? A atins tărâmul ce-l poate consacra? Nici cel mai optimist „explorator” nu ar brava pe acest culoar al atribuirii de merite (poate cu excepția unora de rit avangardist, și mă refer la avangarda istorică, aceea cu auto-suprematismele ei); aici, clivajul eului e resimțit cu un dramatism specular în surdină: „Nu mai știam exact care sunt eu cel care păream că sunt/ Și care este celălalt – cel care ar fi trebuit să fie/…/ Toate rostirile îmi trădează doar teama// Pentru ceilalți să mă mai știe este un chin/ Dacă arunc o privire dinspre oglinzi mă privește un altul/ Cu totul străin…”. În atare punct întrezărim unitatea de fond a volumului, practic o extinsă ars poetica.

Corăbierul, printre altele, a descoperit, nu fără peripeții, redevabile despărțirii de acele confortabile și stabile mots de la tribu, și tăblițele de lut vorbitor. Ca zestre discretă a speciei, căci vocația lor e să fie îngropate, ele reprezintă o sumă de latențe, a căror activare ar fi salvatoare, dar vanitatea umană e capabilă să compromită această cale de acces, gânditoare a interiorității, spre redempțiune, prin auto-sabotare. Modalitățile unei asemenea anti-performanțe rezidă în lauda de sine și visarea eternității prin fapte profane: „Cât poți să mai fii Tu Doamne îngăduitor/ Ca eu rămânând să pot spune cu puterea ce mi-o lași/ (ultimă mărire printre muritori):/ Veți uita și veți fi uitați…/ Nimic din ceea ce credeți că ați săvârșit temeinic/ nu va rămâne”. Semnalul de alarmă are forța vătuită a navei care poate fi izolată în ceață, tipica vrăjmașă a navigatorilor. Ca să percepi pericolul autocentrării, însă, îți trebuie o tehnică pe care, iarăși, n-o poți deduce decât din întâlnirea cu tăblițele. Or, metafora iluminării prin antice înscrisuri implică un cerc aproape vicios, în care poți să intri, prin noroc ori talent, dar din care nu ai cum ieși. Odată captat de jocul căutării sensului, secund în raport cu știrile zilei (de felul lor „nemaipomenite”), cale întoarsă nu există, totul se va sfârși prin verdictul, imposibil de estimat, la judecata ultimă (aici se cuvine menționată, tot pentru a sublinia coerența opului, ilustrația cărții, datorată lui Marcel Voinea, întemeiată pe variațiuni în contul Apocalipsei).

Poetul este, vrând-nevrând, un om asediat, expus tirului fără de țintă al mulțimii de gură-cască, vocală și disolutivă: „Scriu rar și atunci când o fac scriu foarte puțin/ Cred că așa este cel mai bine/ Dar cum s-o scot la capăt cu cei care-mi strigă adesea/ Ce faci bătrâne nu mai scrii nimic/ N-ai mai trăit nimic/ Ia mai trage tu niște concluzii/ despre viață și despre moarte/ Așa la foc automat dintr-o dată/ Fardează-le cu ceva metafore și scoate-le la privit/ (Voiau să spună la vânzare/ dar cine mai cumpără poeme în ziua de azi?)”. Așadar, cine ar avea trebuință de spiritul spartan al scriitorului într-o comunitate plină de șmecheri și sceptici, care-l iau pe creator drept un hedonist? Nu e de mirare că ni se prezintă statura simbolică a sfidătorului paradigmatic de conveniențe, într-o configurație a exemplarității: „Cât de normal putea să fie Diogene…”. Iată încă un motiv pentru a sesiza așezarea prielnică a poemelor într-o geometrie retenibilă: polemismul subreptice. Unul dintre textele oricând antologabile, în ordine general axiologică (Cioburile adolescenței mele reconstituite într-o nouă amforă), e construit dialogic, amintind de o anume gâlceavă a înțeleptului cu lumea, dens în opoziții aproape detonante (fiul „jură” pe Ronaldo, tatăl pe Picasso, pentru ca, în altă tură de expus repere, primul să pronunțe Camp Nou, celălalt Miró etc.).